Skip to content


Anamaria GROZA, Protecţia consumatorilor în cadrul Uniunii Europene – armonizare minimală versus armonizare completă

Protecţia consumatorilor în cadrul Uniunii Europene –

armonizare minimală versus armonizare completă

 

Anamaria GROZA[1]

 

Rezumat

De la absenţa reglementării în primele acte ale Comunităţilor Europene, până la posibilitatea de a fi parţial reglementată printr-un regulament al Uniunii Europene, protecţia consumatorilor cunoaşte o evoluţie sinuoasă în dreptul UE. În prima parte, articolul prezintă principalele etape de reglementare ale acestei materii în sistemul de drept al Uniunii Europene, precum şi principalele instrumente legislative în vigoare. Cea de-a doua secţiune analizează comparativ efectele armonizării minimale şi cele ale armonizării complete cu privire la protecţia consumatorilor asupra pieţei interne, prezentând în mod echilibrat avantajele şi dezavantajele acestora. În fine, ultima secţiune conţine o radiografie a proiectului de regulament vizând legislaţia comună europeană în materie de vânzare, subliniindu-se domeniul material de aplicare limitat al acestuia şi consecinţele pe care le-ar putea avea caracterul opţional al viitorului regulament asupra pieţei interne.

 

Cuvinte-cheie: protecţia consumatorilor, armonizare minimală, armonizare completă, legislaţia comună europeană în materie de vânzare

Abstract

From the absence of its regulation in the first legal acts of the European Communities, to the possibility to be partially regulated through a regulation of the European Union (EU), consumer protection has a winding evolution in EU law. In the first part, the article presents both the main stages of development for the consumer protection regulations within the legal system of the EU, and the main legislative acts currently enforced in this field. The second part of the article analyzes comparatively the effects upon the internal market of minimum harmonization and complete harmonization of consumer protection law, with a balanced presentation of the advantages and disadvantages for each of them. Finally, the third part contains a brief analysis of the draft Regulation for a common European sales law, which underlines its limited material scope and the consequences that its optional regime might have within the internal market.

 

Keywords: consumer protection, minimal harmonization, complete harmonization, common European sales law

Protecţia consumatorilor se integrează, implicit, principiilor care definesc acţiunea Uniunii, cel puţin la nivel declarativ: dezvoltarea durabilă şi punerea în practică a unei economii sociale de piaţă cu grad ridicat de competitivitate, care tinde spre progresul social (art. 3 TUE). Parlamentul European vede această politică în rolul de instrument pentru crearea unei Europe a cetăţenilor. Potrivit Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, politicile Uniunii asigură un nivel ridicat de protecţie a consumatorilor (art. 38). Contribuţia Uniunii urmăreşte să asigure consumatorilor un nivel ridicat de protecţie, ceea ce semnifică faptul că Uniunea nu îşi asumă integral această responsabilitate[2], pe de o parte, iar, pe de altă parte, nivelul ridicat de protecţie poate fi un minim de protecţie, având în vedere că statele pot, cu anumite excepţii, să stabilească măsuri mai stricte.

În prezent, temeiul acţiunii legislative sau de altă natură a Uniunii în materia protecţiei consumatorilor este reprezentat de art. 169 TFUE (fostul art. 153 CE). Uniunea beneficiază de o competenţă concurentă, având în vedere dispoziţiile art. 4 TUE privind realizarea pieţei interne şi protecţia consumatorului, cât şi pe cele ale art. 169 alin. (2) TFUE. Prin urmare, acţiunea sa este încadrată de principiul subsidiarităţii. Măsurile europene adoptate în vederea instituirii şi funcţionării pieţei interne ar trebui să asigure, în acelaşi timp, un nivel ridicat de protecţie consumatorilor (art. 114 alin. (3) TFUE). Potrivit art. 12 TFUE, „[c]erinţele din domeniul protecţiei consumatorilor se iau în considerare în definirea şi punerea în aplicare a celorlalte politici şi acţiuni ale Uniunii”. Totodată, interesele consumatorilor sunt menţionate de tratat în contextul politicii agricole comune, concurenţei şi ajutoarelor de stat.

Într-o primă secţiune, vom aminti succint etapele majore în afirmarea şi impunerea protecţiei consumatorilor pe plan european şi principalele instrumente europene (1). În cea de-a doua secţiune, vom analiza avantajele şi dezavantajele armonizării minimale şi a armonizării complete, din perspectiva consumatorului şi a pieţei interne (2). Cea de-a treia secţiune va pune în evidenţă evoluţiile recente din domeniu (3).

1. Tratatele fondatoare ale Comunităţilor Europene nu s-au preocupat de protecţia consumatorului în sine, ele fiind elaborate într-o perioadă în care acest concept încă nu se afirmase în plan social, iar integrarea economică europeană (al cărei actor va deveni consumatorul) se afla la început. Totuşi, Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene a cuprins dispoziţii care pot fi considerate precursoare ale unei politici sociale, statele membre fiind preocupate de ameliorarea condiţiilor de viaţă şi creşterea nivelului de trai. Noţiunea de consumator apare în contextul politicii agricole comune (art. 39 CEE) şi al politicii concurenţei (art. 86 CEE).

Început ca o armonizare negativă pe cale pretoriană (în câteva decizii celebre ale Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, interesele unei concurenţe corecte pe piaţa comună, cu accesoriul său, interesele consumatorului, justifică limitarea principiului liberei circulaţii a mărfurilor şi a serviciilor[3]), fenomenul este progresiv dublat de o intervenţie a legiuitorului european, care evoluează rapid de la o politică a consumului la un adevărat drept al consumatorului.

Interesele consumatorilor sunt evidenţiate la începutul anilor ‘70 în contextul Europei sociale, prin declaraţii politice şi instrumente soft law. Reprezentanţii statelor membre, reuniţi în Consiliul European de la Paris din 1972, au apreciat că bunăstarea socială trebuie să reprezinte finalitatea dezvoltării economice: „expansiunea economică, care nu este un scop în sine, trebuie, în mod prioritar, să permită atenuarea disparităţii condiţiilor de viaţă. Ea trebuie să continue cu participarea tuturor partenerilor sociali. Aceasta trebuie să conducă la o ameliorare a calităţii, ca şi a nivelului de viaţă. Conform geniului european, o atenţie deosebită va fi acordată valorilor şi bunurilor nemateriale şi protecţiei mediului, în scopul de a pune progresul în serviciul tuturor”[4]. Această declaraţie de intenţii s-a concretizat în punerea în practică a unor noi politici prin Actul Unic European în domeniile cercetării, protecţiei mediului şi consumatorilor.

Între timp, Comisia a prezentat în 1975 Programul preliminar al Comunităţii Economice Europene pentru protecţia consumatorului şi politica de informare[5], adoptat de Consiliul de Miniştri, care a cuprins drepturi fundamentale ale consumatorilor[6] şi a subliniat necesitatea protejării acestora împotriva practicilor comerciale abuzive. Mai multe programe de acţiune, planuri şi strategii au consolidat drepturile consumatorilor şi au ilustrat finalitatea acţiunii europene în domeniu. S-a urmărit reprezentarea consumatorilor la nivel european[7] şi au fost create organismele europene de standardizare CEN, CENELEC şi ETSI. Tema a fost frecvent prezentă în documentele şi agenda legislativă a Comisiei Europene.

Actul Unic European a obligat Comisia ca, în propunerile de acte comunitare vizând realizarea pieţei interne, să urmărească un nivel înalt de protecţie a consumatorilor (art. 100A alin. (3)).

Tratatul privind Uniunea Europeană, semnat la Maastricht, reglementează în mod distinct protecţia consumatorilor (art. 129A). Acest temei de drept a fost reluat de tratatele de revizuire ulterioare, cu o serie de modificări importante, vizând îndeosebi punerea în practică a procedurii legislative ordinare şi consolidarea sănătăţii, a siguranţei, precum şi a intereselor economice ale consumatorilor.

Protecţia consumatorilor la nivel european se remarcă prin fragmentare, din două cauze principale: nu există un instrument european cu aplicabilitate generală, ci numeroase directive care reglementează diverse segmente ale consumului[8]; iar regula armonizării minimale şi utilizarea de directive a condus la 27 de sisteme de protecţie, mai mult sau mai puţin asemănătoare. „Impactul programului de armonizare până la data actuală nu a fost crearea unui corp unitar, consistent şi coerent de drept al consumatorului în toate statele membre; în schimb, avem în prezent 27 de reglementări naţionale privind vânzarea la domiciliu, vânzarea la distanţă şi aşa mai departe. O trăsătură comună tuturor sistemelor naţionale de protecţie a consumatorilor este că sunt un amestec între normele de transpunere a dreptului derivat european şi dreptul naţional existent (fie drept general contractual, fie reguli anume ţintite spre protecţia consumatorilor). Trebuie admis, practica urmată a realizat o mai mare armonizare a normelor naţionale şi o reducere a diferenţelor, dar, în anumite limite, doar a schimbat gradul de diversitate dintre legislaţiile naţionale”[9].

 

2. Majoritatea instrumentelor europene privind protecţia consumatorilor au la bază armonizarea minimă, „fiind ştiut că o armonizare totală nici nu putea fi aşteptată sau realizată”[10]. Cu titlu de exemplu amintim Directivele 85/577/CEE (protecţia consumatorului în cazul contractelor negociate în afara spaţiilor comerciale)[11], 87/102/EEC (privind creditul de consum)[12], 93/13/CEE[13] (privind clauzele abuzive), 97/7/CEE (privind contractele încheiate la distanţă)[14]. Trăsătura comună a acestor directive este dată de clauzele care permit statelor să menţină sau să impună măsuri mai stricte de protecţie pentru consumatori, în domeniile vizate de directive. CJUE a decis că statele membre pot extinde protecţia acordată consumatorilor de dreptul european, cu condiţia ca măsurile naţionale să fie compatibile cu tratatul[15]. Mai recent însă, Curtea şi-a nuanţat poziţia, controlând proporţionalitatea unei măsuri naţionale adoptate în domeniul de aplicare a unei directive privind armonizarea minimă cu obiectivul protecţiei consumatorilor. „Trebuie totuşi să se examineze dacă măsura naţională în cauză în acţiunea principală nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivul propus şi, în special, dacă ar putea fi identificate măsuri la fel de eficace pentru protecţia consumatorilor, dar care au un efect mai puţin restrictiv asupra comerţului intracomunitar”[16].

Armonizarea minimă favorizează diferenţele de regim juridic, ceea ce este de natură să descurajeze exercitarea libertăţilor de circulaţie specifice pieţei interne. Curtea a recunoscut constant protecţia consumatorilor ca restricţie justificată adusă acestor libertăţi[17]. Armonizarea minimală creează premisele ridicării nivelului de protecţie pentru consumatori de către statele membre; ea nu conduce, însă, automat la o mai bună protecţie. Inclusiv în prima ipoteză, efectele nu sunt integral nocive pentru piaţa internă, întrucât o protecţie juridică superioară pentru consumatori încurajează circulaţia „pasivă” a mărfurilor şi a serviciilor[18].

Agenţii economici doresc reguli şi standarde uniforme sau cel puţin semnificativ armonizate în piaţa internă. S-a dovedit că armonizarea minimală nu le creează. „În prezent, numai unul din zece comercianţi ai Uniunii care se ocupă cu vânzarea de mărfuri exportă în interiorul Uniunii şi majoritatea acelora care exportă o fac doar către un număr redus de state membre. Barierele create de dreptul contractelor reprezintă unul dintre factorii importanţi care contribuie la această situaţie”[19]. La rândul lor, consumatorii trebuie să poată beneficia de avantajele pieţei interne (alegerea liberă a mărfurilor şi serviciilor de cea mai bună calitate, la cel mai bun preţ, indiferent de originea lor sau de cea a comerciantului) şi să constituie un element important al acesteia. Nivelele de protecţie şi măsurile de soluţionare a litigiilor sunt eterogene. Definiţiile date consumatorului în statele membre constituie un exemplu în acest sens[20]. Consumer Law Compendium, studiu academic realizat la iniţiativa Comisiei, publicat în 2008, cu privire la transpunerea unui număr de opt directive în statele membre, a identificat diferenţe în domeniile deja armonizate, cauzele fiind incoerenţa şi ambiguitatea acquis-ului existent, diferenţe între versiunile lingvistice ale directivelor, carenţe în directive, tratate în mod diferit de statele membre şi armonizarea minimală[21].

Armonizarea completă poate fi o soluţie, însă limitele sale sunt politice şi juridice. Câteva directive au fost clădite pe această filosofie: Directiva 85/374/CEE privind răspunderea pentru produse defectuoase[22], Directiva 2002/65/CE privind comercializarea la distanţă a serviciilor financiare de consum[23], Directiva 2005/29/CE privind practicile comerciale neloiale[24] etc. Potrivit considerentului (13) din preambulul Directivei 2002/65, „[s]tatele membre nu ar trebui să poată adopta alte dispoziţii decât cele prevăzute de prezenta directivă în domeniul pe care îl armonizează, în cazul în care nu există indicaţii contrare specifice în prezenta directivă”. Propunerea de directivă privind drepturile consumatorilor a avut la bază armonizarea completă. Aceasta a fost rezultatul dezbaterii publice organizate de Comisie, după publicarea în 2007 a Cărţii verzi privind revizuirea acquis-ului comunitar în materia protecţiei consumatorilor şi a elaborării Consumer Law Compendium. Cu privire la propunerea de directivă, în cadrul Parlamentului European au fost elaborate, anterior votului, rapoartele Schwab[25] şi Wallis[26], ambele militând pentru o abordare mai flexibilă. „Raportul Schwab” a susţinut teza armonizării complete, în timp ce „raportul Wallis” pe cea a armonizării minimale, cu excepţia anumitor domenii tehnice, care s-ar fi pretat unei armonizări complete. Directiva, în forma sa finală, păstrează filosofia armonizării complete, însă domeniul său de aplicare a fost mult restrâns[27]. „Acordul politic a fost dificil de obţinut în privinţa armonizării complete în limitele propuse de Comisie, din cauza temerilor că ar putea reduce protecţia consumatorului şi ar afecta tradiţiile juridice naţionale”[28].

Curtea de Justiţie a apărat principiul armonizării complete, atunci când acesta a fost impus de legiuitorul european[29], aplicând, în plus, o interpretare extensivă. „Curtea a precizat că Directiva 85/374 urmăreşte, în domeniul său, o armonizare totală a dispoziţiilor legislative, reglementare şi administrative ale statelor membre”[30], deşi aceasta nu cuprindea o clauză generală de armonizare.

Armonizarea completă dă naştere la două probleme juridice fundamentale: respectarea principiului subsidiarităţii şi conformitatea cu tratatul. Potrivit art. 5 alin. (3) TUE, „[î]n temeiul principiului subsidiarităţii, în domeniile care nu sunt de competenţa sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional şi local, dar datorită dimensiunilor şi efectelor acţiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii”. Normele europene privind protecţia consumatorilor au avut ca temei juridic art. 114 TFUE (fostul art. 95 CE) şi art. 169 TFUE (fostul art. 153 CE). Realizarea şi funcţionarea pieţei interne, prin natura sa, creează premisele unei acţiuni legislative europene mai extinse, raportat la principiul subsidiarităţii (art. 114 TFUE). Măsurile europene care nu au ca obiectiv piaţa internă, dar vizează protecţia consumatorilor, ar trebui să se limiteze la sprijinirea şi completarea politicilor statelor membre, respectiv continuarea acestora. Armonizarea completă împiedică statele membre, în domeniul de aplicare a directivei, să scadă sau să ridice nivelul protecţiei. Politica legislativă a statului, inclusiv cu privire la tranzacţiile interne, este astfel puternic limitată. Totuşi, normele interne privind consumatorii prezintă relevanţă pentru piaţa internă, deoarece în tranzacţiile transfrontaliere, în baza art. 6 din Regulamentul 593/2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale[31], legea statului în care consumatorul îşi are reşedinţa are vocaţia de a se aplica în mai multe cazuri[32]. În consecinţă, din perspectiva pieţei interne, armonizarea totală în materia protecţiei consumatorilor poate fi conciliată cu principiul subsidiarităţii. Această apreciere prezintă un grad ridicat de generalitate, iar conformitatea cu principiul subsidiarităţii se apreciază pentru fiecare act european, în mod individual.

Opţiunea pentru directive derivă, printre altele, din necesitatea respectării principiului proporţionalităţii. Unul din multele neajunsuri ale politicii europene privind protecţia consumatorilor este cauzat tocmai de utilizarea preponderent a directivelor. Dată fiind structura lor juridic incompletă, statele trebuie să adopte măsuri interne de transpunere. Or, aceste măsuri diferă simţitor între statele membre, în domenii deja armonizate. Legiuitorul european a utilizat directive cât mai detaliate, restrângând implicit marja de acţiune a statelor. Însă, măsurile de transpunere au rămas necesare. Literatura de specialitate a propus, în ultimii ani, adoptarea unui regulament european care să trateze chestiunile majore din domeniu, cu incidenţă imediată asupra pieţei interne, completat de directive sectoriale. Pentru a corespunde principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii, acest regulament ar trebui limitat la tranzacţiile transfrontaliere. Însă, precum arătam mai sus, inclusiv legislaţia care se aplică tranzacţiilor interne interesează îndeaproape piaţa unică. Soluţia ar fi amendarea Regulamentului 593/2008, astfel încât singura „lege” aplicabilă automat tranzacţiilor transfrontaliere să devină acest regulament. „Problema decisivă este una a „combinaţiei corecte”, care trebuie decisă înainte de toate de legiuitorul european. Chestiunea juridică trebuie restrânsă la definirea limitelor constituţionale ale puterii legislative a UE […], care ar trebui să respecte următorul triunghi: optimizarea funcţionării pieţei interne, participarea activă a consumatorilor la piaţa internă ca cetăţeni care au anumite drepturi fundamentale nelimitate de frontierele statelor şi respectarea autonomiei statelor membre în domeniile care în mod tradiţional şi legitim au fost lăsate în competenţa lor, precum dreptul contractelor”[33].

Armonizarea completă nu ar putea fi utilizată, fără amendarea tratatului însuşi, decât în cadrul realizării pieţei interne. Actele europene adoptate în completarea şi continuarea politicii statelor membre nu pot împiedica un stat membru să menţină sau să stabilească măsuri de protecţie mai stricte (art. 169 alin. (4) TFUE). Importanţa acestei prevederi este mai curând marginală, din moment ce protecţia consumatorilor în ansamblu este strâns legată de funcţionarea pieţei interne.

3. Armonizarea deplină a unor aspecte cheie de reglementare ar trebui să crească în mod semnificativ securitatea juridică, atât pentru consumatori, cât şi pentru comercianţi. Atât consumatorii, cât şi comercianţii ar trebui să poată, astfel, să se sprijine pe un cadru de reglementare unic, bazat pe concepte juridice clar definite, care să reglementeze anumite aspecte ale raporturilor dintre comercianţi şi consumatori în cadrul Uniunii. Efectul unei astfel de armonizări ar trebui să fie eliminarea barierelor care îşi au originea în fragmentarea normelor şi definitivarea pieţei interne în acest domeniu. Barierele respective pot fi eliminate numai prin stabilirea unor norme uniforme la nivelul Uniunii. În plus, consumatorii ar trebui să beneficieze de un nivel comun ridicat de protecţie în întreaga Uniune”[34].

Comisia a prezentat, în octombrie 2011, propunerea de regulament privind Legislaţia europeană comună în materie de vânzare (în continuare „LECV”), cunoscut şi sub denumirea de „instrumentul opţional”[35]. Temeiul juridic este reprezentat de art. 114 TFUE. Dispoziţiile sale sunt marcate de un nivel ridicat de protecţie[36]. În măsura în care va fi adoptat, regulamentul va putea fi aplicat tranzacţiilor transfrontaliere care au ca obiect vânzarea de bunuri, furnizarea de conţinut digital sau prestarea de servicii conexe, în cazul în care părţile contractante convin în acest sens. În mod bizar pentru un regulament, LECV va avea un caracter opţional. Un contract încheiat între un comerciant şi un consumator este considerat transfrontalier dacă adresa indicată de consumator, adresa de livrare a bunurilor sau adresa de facturare sunt situate într-un alt stat decât statul în care comerciantul are reşedinţa obişnuită. Legislaţia europeană comună în materie de vânzare nu se aplică contractelor cu obiect mixt, care includ orice alt element în afară de vânzarea de bunuri, furnizarea de conţinut digital şi prestarea de servicii conexe. Atunci când toate părţile contractante sunt comercianţi, Legislaţia europeană comună în materie de vânzare poate fi aplicată dacă cel puţin una dintre aceste părţi este o întreprindere mică sau mijlocie („IMM”)[37].

Legislaţia europeană comună în materie de vânzare are la bază armonizarea completă. LECV se doreşte un set complet de reguli, menit să guverneze întregul ciclu de viaţă al contractelor care au ca obiect vânzarea de bunuri, furnizarea de conţinut digital sau prestarea de servicii conexe. Acest set de reguli trebuie considerat ca „un al doilea regim de drept al contractelor în cadrul legislaţiei naţionale a fiecărui stat membru”[38]. LECV nu subsituie acquis-ul existent în materie de protecţie a consumatorilor, fiind limitat la contractele transfrontaliere. Totuşi, caracterul său opţional şi domeniul de aplicare limitat vor reprezenta obstacole serioase în calea reducerii barierelor juridice cu care se confruntă în prezent comerţul intracomunitar.

O primă problemă o reprezintă caracterul opţional, stabilit astfel din considerente ce ţin de principiul proporţionalităţii. Regulamentul va fi aplicat de părţile contractante în măsura în care va fi cunoscut şi va inspira încredere. Aplicarea sa considerabilă nu poate fi aşteptată decât după trecerea unui interval de timp. Apreciem că temeiul de drept ales, principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii ar fi permis aplicarea sa automată tranzacţiilor transfrontaliere.

Cea de-a doua problemă este dată de domeniul restrâns de aplicare, atât sub aspectul contractelor reglementate, cât şi sub aspectul definirii noţiunii de tranzacţie transfrontalieră. Regulamentul este limitat, în principal, la contractul de vânzare-cumpărare de bunuri, fiind excluse inclusiv contractele cu scop mixt. Tranzacţiile transfrontaliere de facto sunt mai numeroase decât cele în care adresa indicată de consumator, adresa de livrare a bunurilor sau adresa de facturare sunt situate într-un alt stat decât statul în care comerciantul are reşedinţa obişnuită. Avem în vedere situaţiile în care consumatorul se deplasează în statul în care comerciantul îşi are sediul şi cumpără un bun, precum şi situaţia în care comerciantul vinde în ţara de reşedinţă a consumatorului, fără a fi necesară indicarea unei adrese. Totuşi, definiţia folosită în proiectul legislativ este destul de vastă.

Regulamenul Roma I va continua să se aplice, ceea ce va face în continuare incertă legislaţia aplicabilă contractelor dintre consumatori şi comercianţi în spaţiul comunitar. Primul pas în determinarea legii aplicabile este verificarea legii alese de părţi în momentul încheierii contractului. Dacă părţile au ales o lege, normele imperative din legea de la locul unde consumatorul îşi are reşedinţa obişnuită se vor aplica în măsura în care oferă o protecţie mai bună consumatorului. Părţile pot alege orice lege doresc, în acord cu principiul libertăţii de alegere (art. 3 din regulament), astfel că obstacolele determinate de diversitatea dreptului privat european vor continua să se manifeste. Pentru ca LECV să fie aplicabilă, se impune o clauză explicită. În această ipoteză, LECV va fi singura normă naţională aplicabilă, fără a se mai compara protecţia acordată consumatorilor. În măsura în care părţile nu aleg legea aplicabilă contractului, se va aplica, în principal, legea locului de reşedinţă a comerciantului, cu condiţia ca profesionistul: (a) să-şi desfăşoare activitatea comercială sau profesională în ţara în care îşi are reşedinţa obişnuită consumatorul; sau (b) prin orice mijloace, să-şi direcţioneze activităţile către ţara în cauză sau către mai multe ţări, printre care şi ţara în cauză, şi ca respectivul contract să se înscrie în sfera activităţilor respective.

Potrivit art. 13 din propunere, un stat membru poate decide ca legislaţia europeană comună în materie de vânzare să fie aplicabilă: contractelor în care reşedinţa obişnuită a comercianţilor sau, în cazul unui contract între un comerciant şi un consumator, reşedinţa obişnuită a comerciantului, adresa indicată de consumator, adresa de livrare a bunurilor şi adresa de facturare se află în acel stat membru şi/sau contractelor în care toate părţile sunt comercianţi, însă niciuna dintre părţi nu este o IMM. „Strict vorbind, această dispoziţie este redundantă, din moment ce statele membre au oricum libertatea să o facă. Din această perspectivă, articolul 13 pare să fie o invitaţie politicoasă adresată statelor membre să folosească această opţiune”[39]. Statele vor păstra, cel mai probabil, caracterul opţional al acestui instrument şi în contextul naţional. Este însă de notat această tendinţă a legiuitorului european, de a încuraja preluarea în dreptul naţional a unor dispoziţii de drept european, ce urmează să fie aplicate unor domenii în care intervenţia Uniunii ar întâmpina rezistenţa statelor membre.


[1] Lector univ. dr. la Facultatea de Drept şi Ştiinte Sociale a Universităţii din Craiova, cercetător asociat CSDE; membru aderent ARDAE.

[2] A se vedea redactarea art. 169 TFUE, atât în limba română, cât şi în limbile franceză şi engleză.

[3] CJCE, hotărârea din 20 februarie 1979, Rewe-Zentral AG/Bundesmonopolverwaltung für Branntwein (Cassis de Dijon), cauza 120/78, Rec. 1979, p. 649.

[4] Declaraţia Conferinţei de la Paris, octombrie 1972.

[5] JO C 92, 25.4.1975, p. 2.

[6] Dreptul la protecţia sănătăţii, dreptul la protecţia intereselor economice ale consumatorilor, dreptul la informare şi la educaţie, dreptul la despăgubiri şi dreptul de reprezentare la nivel comunitar şi naţional.

[7] Consumatorii au fost reprezentaţi la nivel european, din 1973, prin Comitetul consultativ al consumatorilor, apoi prin Comitetul consumatorilor. În prezent, consumatorii sunt reprezentaţi în cadrul Comitetului Economic şi Social (începând cu Tratatul de la Nisa) şi prin Grupul consultativ european al consumatorilor, instituit prin decizia Comisiei Europene din 9 octombrie 2003.

[8] Legislaţia europeană priveşte domenii precum contractele încheiate la distanţă, contractele negociate în afara spaţiilor comerciale, clauzele abuzive, răspunderea pentru produsele defectuoase, etichetarea, publicitatea înşelătoare, indicarea preţurilor, comerţul electronic, securitatea generală a produselor etc. Pentru un inventar al actelor europene în domeniu, a se vedea http://eur-lex.europa.eu/fr/dossier/dossier_22.htm#2.

[9] C. Twigg-Flesner, Good-Bye Harmonisation by Directives, Hello Cross-Border only Regulation? – A Way Forward for EU Consumer Contract Law, studiul este disponibil la http://ec.europa.eu/justice/news/consulting_public/0052/contributions/309_en.pdf (ultima consultare 11.09.2013), p. 5.

[10] M Dean, Legislation: Unfair Contract Terms: The European Approach, Modern Law Review, 1993, nr. 56, 582, citat de A. D. Chiriţă, The Impact of Directive 2011/83/EU on Consumer Rights, http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=1998993 (ultima consultare 11.09.2013), p. 5.

[11] JO L 372, 31.12.1985, Ediţie specială, 15/vol. 1, p. 188.

[12] JO L 101, 1.04.1998, p. 7, Ediţie specială, 15/vol. 1, p. 252.

[13] JO L 095, 21.04.1993, p. 29, Ediţie specială, 15/vol. 2, p. 273.

[14] JO L 144, 4.06.1997, p. 19, Ediţie specială, 15/vol. 4, p. 160.

[15] CJCE, Buet, cauza 382/87, hotărârea din 16.05.1989, Rec. 1989, p. 1235; Di Pinto, cauza C-361/89, hotărârea din 14 martie 1991, Rec 1991, p. I-1189; Ausbanc, cauza C-238/05, hotărârea din 23.11.2006, Quelle, cauza C-406/06, hotărârea din 17 aprilie 2008, Rep. 2008, p. I-2685.

[16] CJCE, Gysbrechts, hotărârea din 16.12.2008, cauza C-205/07, Rep. 2008, p. I-9947, pct. 53.

[17] CJCE, cauza C‑176/11, hotărârea din 12.07.2012, nepublicată încă în Rep.

[18] G. Howells, N. Reich, The current limits of European harmonization in consumer contract law, Extent of Harmonisation in Consumer Contract Law, studiul este disponibil la http://www.europarl.europa.eu/meetdocs/2009_2014/documents/imco/dv/study_howells_reich_/study_howells_reich_en.pdf. (data ultimei consultări 11.09.2013), p. 40-41, care citează concluziile Avocatului general Trstenjak din cauza Quelle (15.11.2007).

[19] Expunerea de motive a Comisiei privind propunerea de Regulament de instituire a unui drept comun european în materie de vânzare – COM(2011) 635.

[20] M. Kingisepp, A. Värv, The Notion of Consumer in EU Consumer Acquis and the Consumer Rights Directive – A Significant Change of Paradigm?, în Juridica International, 2011, nr. 1, p. 44-53.

[21] Studiul este disponibil la http://ec.europa.eu/consumers/cons_int/safe_shop/acquis/comp_analysis_en.pdf (data ultimei consultări 11.02.2013). A se vedea p. 745 şi urm.

[22] JO L 210, 7.8.1985, p. 29, Ediţie specială 15/vol. 1, p. 183.

[23] JO L 271, 9.10.2002, p. 16, Ediţie specială 06/vol. 4, p. 183.

[24] JO L 149/22, 11.6.2005, p. 260, Ediţie specială 15/vol. 14, p. 260.

[25] Disponibil la http://www.europarl.europa.eu/document/activities/cont/201106/20110616ATT21551/20110616ATT21551EN.pdf (data ultimei consultări 11.09.2013).

[26] Disponibil la http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//NONSGML+COMPARL+PE-456.886+01+DOC+PDF+V0//EN&language=EN (data ultimei consultări 11.09.2013).

[27] Directiva armonizează următoarele materii: informaţiile precontractuale care trebuie furnizate consumatorilor, dreptul consumatorilor de retragere din contractele la distanţă şi cele în afara spaţiilor comerciale, anumite aspecte legate de livrarea bunurilor şi transferul riscurilor.

[28] G. Howells, N. Reich, The current limits of European harmonisation in consumer contract law, cit. supra, p. 48.

[29] CJCE, hotărârea din 25.04.2002, Comisia/Franţa, cauza C-52/00, Rec. 2002, p. I-3827.

[30] CJCE, hotărârea din 10 ianuarie 2006, Skov şi Bilka, cauza C-402/03, Rec. 2006, p. I-1999; hotărârea din 23 aprilie 2009, VTB-VAB, cauzele conexate C-261/07 şi C-299/07, Rep. 2009, p. I-2949.

[31] JO L 177, 4.7.2008, p. 6.

[32] „Prin adoptarea de măsuri la nivel naţional, statele membre nu vor fi în măsură să elimine costurile suplimentare de tranzacţionare şi complexitatea juridică care decurg din diferenţele dintre legislaţiile naţionale în materie contractuală cu care comercianţii se confruntă în cadrul comerţului transfrontalier în UE”. COM(2011) 635.

[33] G. Howells, N. Reich, The current limits of European harmonisation in consumer contract law, cit. supra, p. 41.

[34] Directiva 2011/83/UE, cit. supra, preambul, considerentul (7).

[35] COM(2011) 635.

[36] C. Busch, R. Domrose, From a Horizontal Instrument to a Common European Sales Law: The Development of European Consumer and Market Law in 2011, Journal of European Consumer and Market Law, 2012, la 50, p. 51.

[37] O IMM este un comerciant care: are mai puţin de 250 de angajaţi şi are o cifră de afaceri anuală care nu depăşeşte 50 de milioane EUR sau un bilanţ anual total care nu depăşeşte 43 de milioane EUR, sau, pentru o IMM care are reşedinţa obişnuită într-un stat membru a cărui monedă nu este euro sau într-o ţară terţă, suma echivalentă în moneda acelui stat membru sau ţară terţă.

[38] COM(2011) 635.

[39] C. Busch, R. Domrose, From a Horizontal Instrument to a Common European Sales Law, cit. supra, p. 50.

Posted in Afaceri juridice europene, Studii si articole.