Marieta Safta, Receptarea dreptului Uniunii Europene prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României. Selecţie de decizii pronunţate şi publicate în perioada 1 ianuarie 2013 – 1 aprilie 2013 – Revista Afaceri juridice europene
Skip to content


Marieta Safta, Receptarea dreptului Uniunii Europene prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României. Selecţie de decizii pronunţate şi publicate în perioada 1 ianuarie 2013 – 1 aprilie 2013

SELECŢIE DE DECIZII PRONUNŢATE ŞI PUBLICATE

ÎN PERIOADA 1 IANUARIE 2013 – 1 APRILIE 2013

 

Dr. Marieta SAFTA[1]

 

1. Declanşarea procedurii de „infringement” – situaţie extraordinară în sensul art. 115 alin. (4) din Constituţie

(Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 25 februarie 2013)

Curtea Constituţională a fost sesizată în cauză cu excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 125, art. 126, art. 127 şi art. 150 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, art. I pct. 25 din Legea nr. 163/2005 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 1 iunie 2005, Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 106/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 703 din 18 octombrie 2007, ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, ale Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007 precum şi ale Legii nr. 174/2004 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 465 din 25 mai 2004.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia au susţinut, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, întrucât prin intermediul unor ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă s-a reglementat în domeniul legii organice, afectându-se îndatoririle fundamentale (legate de contribuţiile financiare) prevăzute de Legea fundamentală. Guvernului nu îi este permis să reglementeze prin ordonanţe de urgenţă în materia obligaţiilor de plată a taxelor şi impozitelor, fiind vorba de afectarea în mod negativ a unei îndatoriri fundamentale, lucru interzis de art. 115 alin. (6) din Legea fundamentală. Mai mult, aceste modificări aduse Codului fiscal şi de procedură fiscală nu puteau fi operate decât printr-o lege a Parlamentului, potrivit art. 139 din Constituţie. De asemenea, în cazul ordonanţelor de urgenţă adoptate, nu a fost respectată condiţia existenţei unei situaţii extraordinare, iar faptul că există o lege de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă nu duce la înlăturarea viciului de neconstituţionalitate.

Pronunţându-se cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată în cauză, Curtea Constituţională a analizat şi constituţionalitatea extrinsecă a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.106/2007, din perspectiva art. 115 alin. (4) din Constituţie, potrivit căruia „Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora”.

Respingând ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate referitoare la această ordonanţă de urgenţă, Curtea a reţinut următoarele: „Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.106/2007 a fost adoptată motivându-se în preambulul său că s-ar fi ajuns la nerespectarea obligaţiilor asumate faţă de Comisia Europeană referitoare la transpunerea directivelor comunitare în domeniu, precum şi la imposibilitatea respectării calendarului bugetar aşa cum este stabilit prin Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările ulterioare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 13 august 2002. În nota de fundamentare a ordonanţei de urgenţă se menţionează, de asemenea, necesitatea combaterii evaziunii fiscale. Referitor la justificarea unei situaţii extraordinare prin faptul că România ar risca declanşarea procedurii de „infringement”[2], Curtea s-a pronunţat (de exemplu, prin Decizia nr. 1.540 din 6 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 7 martie 2012), reţinând că atât timp cât Comisia Europeană nu a sesizat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cadrul acestei proceduri, nu există o situaţie extraordinară în sensul jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional. În cazul de faţă, Guvernul a încercat luarea unor măsuri care să combată evaziunea fiscală într-un domeniu în care s-a înregistrat o activitate concertată, repetitivă şi speculativă de evaziune fiscală, activitate de natură să afecteze grav bugetul de stat. În concret, s-a ajuns la situaţia ca persoane fizice să preia din obiectul de activitate a unor persoane juridice construirea şi vânzarea pe scară largă de imobile pentru care nu încasau şi nu plăteau T.V.A. În aceste condiţii, Curtea constată că a existat o situaţie extraordinară a cărei reglementare nu putea fi amânată.”

Prin Decizia nr.1540/2011, invocată în considerentele citate mai sus, Curtea Constituţională a reţinut următoarele: „Pe lângă aspectele legate de criza economică şi care în jurisprudenţa Curţii Constituţionale au fost considerate motive importante, dar nu suficiente pentru a justifica existenţa situaţiei extraordinare [de exemplu. Decizia nr. 1.533*) din 28 noiembrie 2011, nepublicată la data pronunţării prezentei decizii], Curtea urmează a avea în vedere faptul că, deşi declanşarea procedurii de „infringement” în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene prevăzută de art. 258 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene nu era iminentă (a se vedea şi Decizia nr. 802 din 19 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 23 iunie 2009, şi Decizia nr. 1.599 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 26 ianuarie 2011), şi că, de principiu, măsurile naţionale necesare pentru implementarea[3] directivei trebuie adoptate de Parlament, în calitatea sa de legiuitor ordinar (a se vedea Decizia nr. 1.599 din 9 decembrie 2010), necesitatea adoptării acestor măsuri de către legiuitorul delegat, respectiv Guvernul României, s-a impus în scopul evitării consecinţelor negative ce s-ar fi produs asupra concurenţei la nivelul Uniunii Europene, respectiv asigurării protecţiei imediate a consumatorilor”.

Amintim că, prin Decizia nr. 802/2009, la care fac trimitere aceste considerente, Curtea Constituţională a reţinut, printre altele, următoarele: „Cu privire la criticile de constituţionalitate extrinsecă, şi anume pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 115 alin. (4) şi (5) din Constituţie, se reţine că ordonanţa de urgenţă criticată a fost adoptată în contextul în care Comisia Europeană deschisese procedura de „infringement” împotriva României în temeiul art. 226 din Tratatul de instituire a Comunităţilor Europene[4]. Pentru a evita o eventuală procedură în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene, Guvernul a emis această ordonanţă de urgenţă. În expunerea de motive, pentru a se justifica starea extraordinară, precum şi urgenţa reglementării, se invocă necesitatea adoptării de măsuri pentru a se asigura respectarea normelor de drept comunitar aplicabile, inclusiv a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene. Curtea constată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 148 alin. (4) din Constituţie, autorităţile statului român s-au angajat să garanteze ducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din tratatele constitutive ale Uniunii Europene, din reglementările comunitare cu caracter obligatoriu şi din actul de aderare. În acest sens, Guvernul este abilitat din punct de vedere constituţional ca, prin mijloacele pe care ie are la îndemână, să garanteze îndeplinirea obligaţiilor României faţă de Uniunea Europeană. Astfel, folosirea ordonanţelor de urgenţă pentru punerea de acord a legislaţiei naţionale cu cea comunitară în situaţia în care era iminentă declanşarea procedurii de „infringement” în faţa Curţii de Justiţie este pe deplin constituţională. În aceste condiţii, se constată că ordonanţa de urgenţă criticată respectă exigenţele art. 115 alin. (4) din Constituţie.

 

2. Incidenţa Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Temei constituţional de invocare

(Decizia nr.12 din 22 ianuarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 28 februarie 2013)

Curtea Constituţională a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 alin. (4), art. 10 alin. (2), art. 15 alin. (5), art. 17 alin. (1) lit. d) şi e), art. 88 alin. (1), art. 91 şi ale art. 931 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Radio XXI” – S.R.L. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei acţiuni în anulare a unui act administrativ emis de Consiliul Naţional al Audiovizualului.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia a susţinut, între altele, că dispoziţiile art. 88 alin. (1), art. 91 şi ale art. 931 din Legea audiovizualului nr.504/2002, contravin prevederilor art. 20 şi ale art. 23 din Constituţie. S-a susţinut astfel că dreptul la prezumţia de nevinovăţie nu se limitează la o garanţie procedurală proprie procesului penal, ci se extinde, în accepţiunea tratatelor şi convenţiilor la care România este parte, la orice activitate prin care se stabileşte vinovăţia unei persoane, chiar şi contravenţională. Legea audiovizualului nr. 504/2002 nu prevede un mecanism procedural care să instituie pentru colegiul Consiliului Naţional al Audiovizualului obligaţia de a da posibilitatea celui cercetat să fie ascultat înaintea luării unei decizii de sancţionare. Excluderea deciziilor acestei autorităţi de la aplicabilitatea dreptului contravenţional şi plasarea acestora în materia dreptului administrativ nu înlătură obligaţia statului de a respecta garanţiile care se rezumă în orice procedură ce are sau ar putea avea ca rezultat sancţionarea unei persoane. Mai mult, în virtutea dreptului la bună administrare, instituit de art. 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, orice persoană are dreptul de a fi ascultată înaintea de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere. Scopul final al acestei norme este acela de a preîntâmpina posibilitatea congestionării rolului instanţelor judecătoreşti în cauze ce ar putea fi stinse prin simpla ascultare a persoanei implicate. Faptul că şedinţele Consiliului Naţional al Audiovizualului sunt publice nu implică acoperirea acestui drept de a fi ascultat şi nu îi garantează caracterul efectiv. Absenţa unei înştiinţări prealabile din care să rezulte în mod efectiv pentru persoana interesată că situaţia sa urmează a fi luată în discuţie, posibilitatea de a participa şi metodele de apărare duc practic la lipsirea de efecte a garanţiei instituite prin Cartă. În temeiul textelor de lege criticate, Consiliul Naţional al Audiovizualului are competenţa generală de a aplica sancţiuni de natură contravenţională prin acte administrative, însă calificarea actului constatator ca fiind administrativ nu poate scuti organul emitent de la obligaţia respectării unei garanţii europene. S-a mai arătat că decizia de sancţionare instituie şi obligaţia difuzării textului deciziei, ceea ce echivalează cu o asumare publică a vinovăţiei, indiferent dacă decizia este atacată în instanţă şi indiferent dacă aceasta se pronunţă în sensul nelegalităţii actului constatator. Prejudiciul astfel creat este evident şi imposibil de reparat. Se stabileşte astfel un regim sancţionator dublu şi inechitabil, având în vedere că persoana sancţionată trebuie să plătească şi o amendă, dar să îşi asume public această sancţiune pentru a nu se supune unor sancţiuni mult mai drastice, care pot ajunge până la suspendarea dreptului de transmisie. S-a conchis că lipsa posibilităţii persoanei de a fi ascultată şi imposibilitatea acesteia de a se apăra în faţa publicului reprezintă o încălcare a normelor europene care garantează drepturile fundamentale şi înfrânge prevederile art. 20 şi ale art. 23 din Constituţie.

Respingând ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a reţinut şi următoarele considerente: „în ce priveşte prevederile art. 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, referitoare la dreptul la bună administrare, Curtea observă, mai întâi, că acestea pot fi invocate prin prisma art. 148, şi nu a art. 20 din Constituţie, cum a indicat autorul excepţiei, deoarece, potrivit art. 6 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană (versiunea consolidată), „Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor.” De altfel, în acelaşi sens a statuat Curtea Constituţională şi prin Decizia nr. 967 din 20 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2012: „raportarea acestor prevederi (art. 47 – Dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil cuprinse în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – n.n.) cuprinse într-un act având aceeaşi forţă juridică ca şi tratatele constitutive ale Uniunii Europene trebuie să se facă la dispoziţiile art. 148 din Constituţie, iar nu la cele cuprinse în art. 20 din Legea fundamentală, care se referă la tratatele internaţionale privind drepturile omului”. Cu referire la fondul dreptului invocat, Curtea constată că acesta nu are incidenţă în cauza de faţă. Potrivit dispoziţiilor art. 41 din Cartă, dreptul la bună administrare semnifică dreptul oricărei persoane – cetăţean al Uniunii Europene – „de a beneficia, în ce priveşte problemele sale, de un tratament imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil din partea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii”. Aşadar, dreptul la bună administrare, astfel cum acesta este prevăzut în Cartă, poate fi invocat în relaţia dintre cetăţenii Uniunii Europene şi instituţiile, organele şi agenţiile Uniunii, cu privire la activitatea acestora din urmă”.

 

3. Respectarea obligaţiilor asumate prin aderarea la Uniunea Europeană. Consecinţe în planul legiferării

(Decizia nr. 58 din 21 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 155 din 22 martie 2013)

Curtea Constituţională a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut că, la adoptarea legii criticate, a fost încălcat principiul bicameralismului, întrucât propunerea legislativă a fost adoptată de Senat într-o redactare diferită şi cu un conţinut contrar propunerii legislative iniţiale, ignorându-se forma adoptată de Camera Deputaţilor în care se propunea modificarea art. 21 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 pentru a pune de acord textul cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.609 din 9 decembrie 2010. Totodată, abrogarea art. 21 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 contravine şi art. 75 alin. (4) din Constituţie, întrucât Camera decizională trebuia să retrimită legea la prima Cameră sesizată, Camera Deputaţilor, aceasta având competenţa de a decide definitiv, potrivit dispoziţiilor constituţionale. S-a mai arătat că legea criticată contravine şi art. 79 alin. (1) din Constituţie, întrucât avizul favorabil al Consiliului Legislativ a fost obţinut cu privire la textul propus de iniţiator, iar nu referitor la un text cu efecte juridice fundamental diferite, chiar antagonice. Adoptarea de către legiuitor a unor norme contrare celor hotărâte printr-o decizie a Curţii Constituţionale contravine art. 147 din Constituţie. Prin desfiinţarea unei căi extraordinare de atac prevăzute de contenciosul administrativ s-a produs un efect opus celui preconizat prin soluţia Curţii Constituţionale.

Respingând ca devenită inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate, în considerarea faptului că, prin Decizia nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 29 ianuarie 2013, excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004 a fost admisă, legea fiind constatată ca neconstituţională în ansamblul său, şi făcând referire la considerentele care au fundamentat această decizie de admitere, Curtea Constituţională a reţinut următoarele: „înlăturarea prin Legea nr. 299/2011 a unui mijloc procedural care permitea redeschiderea unor procese soluţionate irevocabil, dar în cursul cărora s-a încălcat dreptul Uniunii Europene, mijloc care asigura aplicarea unitară a legislaţiei europene, astfel cum trebuia aceasta interpretată încă de la intrarea sa în vigoare, este de natură să nesocotească obligaţia asumată de statul român prin Actul de aderare, obligaţie înscrisă în art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană[5] şi garantată prin art. 148 alin. (4) din Constituţie.

Menţiune: Prin Decizia nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 29 ianuarie 2013, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că Legea nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în ansamblul său, este neconstituţională; prevederile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că nu pot face obiectul revizuirii hotărârile definitive şi irevocabile pronunţate de instanţele de recurs, cu încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, atunci când nu evocă fondul cauzei.

A se vedea şi Decizia nr. 63 din 21 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 155 din 22 martie 2013.



[1] Prim magistrat-asistent la Curtea Constituţională.

[2] Acţiunea în constatarea neîndeplinirii de către un stat membru a obligaţiilor care îi revin în temeiul tratatelor (art. 258 TFUE).

[3] i.e. transpunerea.

[4] În prezent art. 258 TFUE.

[5] i.e. obligaţia de cooperare loială (între statele membre şi instituţiile UE).

Posted in Afaceri juridice europene, Curtea Constitutionala, Jurisprudenta, Rubrici.