Skip to content


Adina Daniela Rus, Legea aplicabilă obligaţiilor contractuale. Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului

Afaceri juridice europene, nr. 1/2014

Legea aplicabilă obligaţiilor contractuale. Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului

 

Expert relaţia cu angajaţii şi legislaţia muncii

 Consilier juridic Adina Daniela Rus

E.ON Romania

 

Rezumat

 

Pentru buna funcţionare a pieţei interne este necesar ca normele statelor membre care reglementează conflictul de legi să desemneze aceeaşi lege naţională, indiferent de ţara în care se află instanţa la care a fost introdusă acţiunea, în scopul îmbunătăţirii previzibilităţii soluţiilor litigiilor, a certitudinii privind dreptul aplicabil şi a liberei circulaţii a hotărârilor. Astfel, prima parte a articolului oferă o prezentare a Regulamentului (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale şi rolul acestuia în funcţionarea pieţei interne. Setul de reguli aplicabile relaţiilor contractuale cu element de extraneitate, stabilite în cuprinsul Codului Civil este detaliat în cea de a doua parte a articolului.

Cuvinte-cheie: legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, Regulamentul nr. 593/2008, conflict de legi, europenizarea dreptului privat

 

Abstract

The proper functioning of the internal market creates a need, in order to improve the predictability of the outcome of litigation, certainty as to the law applicable and the free movement of judgments, for the conflict-of-law rules in the Member States to designate the same national law irrespective of the country of the court in which an action is brought. Thus, the first part of the article provides a short presentation of the Regulation No 593/2008 of the European Parliament and of the Council on the law applicable to contractual obligations and its role in functioning of the internal market. The set of rules applicable to the contractual relations with a foreign element and established by the Civil Code is detailed in the second part of the article.

Keywords: law applicable to contractual relations, Regulation No. 593/2008, conflict-of-law, Europeanization of private law

 

1. Consideraţii privind contractele civile şi comerciale în dreptul comunitar

Procesul de integrare europeană a avut un impact profund asupra legislaţiilor naţionale. În doctrina de specialitate[1] s-a afirmat că în dreptul european se întâlnesc două situaţii distincte: prima situaţie se referă la armonizarea prin directive a unor domenii contractuale, iar a doua situaţie se referă la posibilitatea adoptării unui cod european, un cod care ar realiza o unificare fără precedent în materia dreptului privat, al contractelor în special. Măsurile întreprinse în acest domeniu au avut ca punct de plecare Rezoluţia Parlamentului european privind efortul de armonizare a dreptului privat al statelor membre din 1989 care a fost urmată de o Rezoluţie referitoare la armonizarea anumitor sectoare de drept privat ale statelor membre din 1994. Răspunsul a fost Comunicarea Comisiei către Consiliu şi Parlamentul european privind dreptul european al contractelor (2001). În anul 2002, Comitetul Economic şi Social a adoptat un Aviz, iar în 2003, Consiliul a adoptat o Rezoluţie, prin care aviza favorabil proiectul Comisiei. Instituţiile europene au subliniat că proiectul unui cod european al obligaţiilor se va constitui într-o reglementare punctuală, care să armonizeze unele instituţii de drept, în special în materie contractuală, dar şi a obligaţiilor, în sensul larg al termenului. Deşi proiectul se referă la o reglementare civilă, totuşi, acesta presupune, în primul rând, raporturile dintre comercianţi şi, respectiv, comercianţi şi consumatori.[2]

În aplicarea directivelor au apărut unele probleme soluţionate de Curtea de la Luxemburg în ceea ce priveşte interpretarea anumitor noţiuni, cum ar fi cele de „daune[3]”, publicitate comparativă[4] sau „buna credinţă”.

Dificultatea instituirii unui Cod european al obligaţiilor a fost recunoscută şi prin dispoziţiile Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa, în care se arată că „Uniunea şi statele membre acţionează ţinând cont de diversitatea practicilor naţionale, în special în domeniile relaţiilor contractuale, precum şi de necesitatea de a menţine competitivitatea economiei Uniunii (articolul III-209).”

Domeniul contractelor comerciale este deosebit de important în materia schimburilor comerciale deoarece reprezintă instrumentul direct care face posibilă activitatea comercială. Schimburile comerciale în cadrul Uniunii Europene poartă puternic amprenta existenţei unei reglementări unitare, eforturile de armonizare a regulilor sunt încă la început, proiectele sunt importante, ceea ce determină reacţii dintre cele mai energie şi diverse[5].

Contractele sunt cunoscute în toate ţările europene ca având, în general, aceleaşi trăsături. Totuşi, de la o legislaţie naţională la alta există diferenţe în anumite privinţe (clauze obligatorii, sancţiuni, condiţii de validitate etc.), care ţin de tradiţia culturală, economică sau juridică[6].

Europenizarea dreptului privat este o problemă, care, ca efect al integrării trebuie analizată distinct de textele tratatelor, dar în spiritul acestora şi în contextul deciziilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Integrarea europeană a ajuns la o răscruce, moment de la care adâncirea produce efecte în diferite domenii punctuale. Aşa se întâmplă şi în cazul contractelor. Eforturile nu sunt simple şi nici nu este garantat un succes pentru cei care lucrează la noile modificări. Europenizarea trebuie să îşi derive legitimitatea din calitatea normativă a procesului de integrare[7].

2. Reglementarea la nivel european privind dispoziţiile care se aplică în cazul încheierii unor contracte civile sau comerciale între statele UE – Regulamentul nr. 593/2008

În Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 4 iulie 2008, a fost publicat Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului european şi al Consiliului privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma I), care vizează contractele civile şi comerciale. În elaborarea Regulamentului s-au avut în vedere soluţiile preconizate de Convenţia de la Roma din 19 iunie 1980.

Regulamentul nr. 593/2008 a fost adoptat de Parlamentul European pe 17 iunie 2008 şi se înscrie în categoria măsurilor cu impact transfrontalier privind cooperarea judiciară în materie civilă şi comercială, pentru asigurarea unei bune funcţionari a pieţei interne. Alături de Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului Europei cu privire la competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea deciziilor în materie civilă şi comercială (Bruxelles I) şi Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului cu privire la legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale (Roma II), acest Regulament se încadrează într-un ansmablu normativ comunitar conceput să alcătuiească o „triadă” a dreptului comunitar destinat să creeze un „drept internaţional privat comunitar uniform al obligaţiilor civile şi comerciale”[8].

În ce priveşte ansamblul reglementărilor comunitare cu privire la legea aplicabilă contractelor civile şi comerciale încheiate între state membre, trebuie menţionat că Regulamentul înlocuieşte pentru UE[9], Convenţia de la Roma cu privire la legea aplicabilă obligaţiilor contractuale.[10]

Regulamentul se aplica obligaţiilor contractuale în materie civiă şi comercială, în situaţiile în care există un conflict de legi intrând astfel în domeniul de reglementare a dreptului internaţional privat. Dreptul comunitar este perceput ca un izvor important al dreptului internaţional privat[11], însă regulamentul aduce câteva elemente de noutate.

În primul rând trebuie menţionată maniera în care regulamentul intervine în domeniul conflictelor de legi. În mod tradiţional fiecare stat îşi adoptă propriile reglementări privind dreptul internaţional privat, în anumite situaţii se adoptă tratate internaţionale pentru asumarea unor obligaţii privind uniformizarea anumitor aspecte de drept intern al statelor, însă în cadrul dreptului comunitar se creează o situaţie sui generis, prin adoptarea în cadrul ordinii juridice comunitare, a unor norme juridice privind raporturile aparţinând de altfel dreptului internaţional privat.[12]

Astfel, pentru a înţelege locul şi rolul Regulamentului în dreptul internaţional public a statelor membre, trebuie cercetat locul regulamentului în structura teoretică a dreptului internaţional privat. Fiind succesorul Convenţiei de la Roma, reprezintă pentru statele membre un izvor al dreptului internaţional privat, menită să atingă scopul de a unifica sistemele de drept internaţional privat a statelor membre[13], alături de alte Convenţii internaţionale adoptate de statele membre.[14] Însă, Regulamentul diferă faţă de celelalte izvoare comunitare, datorită modului în care intervine în sistemul normativ al statelor membre. Astfel, în timp ce izvoarele anterioare, menţionate mai sus, s-au concretizat prin încheierea unor tratate în regim de drept internaţional public între statele membre, regulamentul este adoptat pe baza Tratatului instituind Comunităţile Europene, făcând parte din cadrul pilonului comunitar şi reprezentând un act juridic normativ cu aplicabilitate directă subiecţilor cărora li se adresează, fără o ratificare prealabilă, cum este în cazul tratatelor internaţionale.

Aşa cum se prevede şi în Preambulul Regulamentului, scopul pentru care acesta a fost elaborat este acela de a menţine şi de a dezvolta un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie. Astfel, pentru instituirea progresivă a unui astfel de spaţiu, Comunitatea urmează să adopte măsuri cu impact transfrontalier privind cooperarea judiciară în materie civilă, în măsura necesară asigurării bunei funcţionări a pieţei interne. Totodată, se mai arată că pentru buna funcţionare a pieţei interne este necesar ca normele statelor membre care reglementează conflictuş de legi să desemneze aceeaşi lege naţională, indiferent de ţara în care se află instanţa la care a fost introdusă acţiunea, în scopul îmbunătăţirii previzibilităţii soluţiilor litigiilor, a certitudinii privind dreptul aplicabil.

Regulamentul face referire la contractele încheiate după data de 17 decembrie 2009, data la care Regulamentul a intrat în vigoare.

Domeniul de aplicare

 

Regulamentul se aplică obligaţiilor contractuale în materie civilă şi comercială, în situaţiile în care există un conflict de legi. Acesta se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă[15].

Pe de altă parte, Regulamentul stabileşte şi domeniile care nu vor fi guvernate de acesta, respectiv[16]:

(a) aspectele privind starea sau capacitatea persoanelor fizice;
(b) obligaţiile rezultate din relaţii de familie şi din relaţiile care, in conformitate cu legea care le este aplicabilă, sunt considerate ca având efecte comparabile, inclusiv obligaţii de întreţinere;
(c) obligaţiile rezultate din aspectele patrimoniale ale regimurilor matrimoniale, din aspectele patrimoniale ale relaţiilor care sunt considerate, în conformitate cu legea care le este aplicabilă, ca având efecte comparabile cu cele ale căsătoriei, precum şi obligaţiile care decurg din testamente şi succesiuni.

(d) obligaţiile rezultate din cambii, cecuri şi bilete la ordin, precum şi alte instrumente negociabile, în măsura în care obligaţiile care decurg din astfel de instrumente negociabile deriva din caracterul lor negociabil;

(e) convenţiile de arbitraj şi convenţiile privind alegerea instanţei competente;
(f) aspectele reglementate de dreptul societăţilor comerciale şi al altor organisme, constituite sau nu ca persoane juridice, precum constituirea, prin înregistrare sau în alt mod, capacitatea juridică, organizarea internă sau dizolvarea societăţilor şi a altor organisme, constituite sau nu ca persoane juridice, şi răspunderea personală a asociaţilor şi membrilor acestora pentru obligaţiile societăţii sau ale organismului;
(g) chestiunea de a şti dacă un reprezentant poate angaja fata de terţi răspunderea persoanei pe seama căreia pretinde că acţionează sau dacă un organ al unei societăţi sau al altui organism, constituit sau nu ca persoană juridică, poate angaja faţă de terţi răspunderea respectivei societăţi sau a respectivului organism;

(h) constituirea de trusturi şi raporturile dintre fondatorii, administratorii si beneficiarii acestora;
(i) obligaţiile care decurg din înţelegeri care au avut loc înainte de semnarea unui contract
(j) contractele de asigurare ce decurg din activităţi desfăşurate de organizaţii, altele decât întreprinderile menţionate la articolul 2 din Directiva 2002/83/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 5 noiembrie 2002 privind asigurarea de viata (1), al căror obiect este de a plăti indemnizaţii persoanelor angajate sau liber-profesioniste care aparţin unei întreprinderi sau grup de întreprinderi, ori unui sector profesional sau interprofesional, în caz de deces, supravieţuire, întrerupere sau reducere a activităţii, sau în caz de boală profesională sau provocată de accidente de muncă.

Părţile sunt libere să aleagă legea aplicabilă

Prin dispoziţiile art. 3 alin. 1 al Regulamentului[17], a fost consacrat în domeniul obligaţiilor contractuale, principiul autonomiei de voinţă[18]. Astfel, contractul va fi guvernat de legea aleasă de către părţi. Formularea este enunţul unei reguli fundamentale a dreptului internaţional privat – lex voluntatis. Aceasta înseamnă că, întrucât un contract reprezintă voinţa părţilor şi este supus acesteia, ele sunt libere, între altele, să aleagă şi legea care îi este aplicabilă.

Cu privire la modul de exprimare a voinţei părţilor, se arată că această alegere trebuie să fie expresă sau să rezulte, cu un grad rezonabil de certitudine, din clauzele contractuale sau din împrejurările cauzei. Se observă că, pe de o parte, dispoziţiile europene urmăresc eliminarea oricărui dubiu în această privinţă şi, pe de altă parte, lasă părţilor contractante libertatea de a opta şi cu privire la felul în care înţeleg să aleagă legea aplicabilă. Scopul urmărit este acela de a asigura, pe cât posibil, ca actele juridice să îşi producă efectele în vederea cărora au fost perfectate.

În aplicarea aceluaiaşi principiu al libertăţii de voinţă a contractanţilor, este permisă acestora alegerea legii aplicabile fie pentru întregul contract, fie numai pentru o parte a sa, iar cealaltă parte urmând a fi guvernată de sistemul de drept determinat pe baza criteriilor de drept internaţional privat.

Pe de altă parte, părţile vor putea conveni, în orice moment, să supună contractul altei legi decât cea care îl guverna anterior. Modificarea acordului asupra legii aplicabile, convenită ulterior datei încheierii contractului, are efect retroactiv. De la efectul retroactiv există însă două excepţii. Nu este posibilă, pe această cale, infirmarea validităţii contractului însuşi şi nu se poate aduce atingere drepturilor dobândite între timp de terţi.

 

Legea aplicabilă în absenţa alegerii

În lipsa unei alegeri, atunci când legea aplicabilă nu poate fi stabilită nici prin încadrarea contractului într-unul din tipurile specificate, nici ca fiind legea ţării în care partea care trebuie să efectueze prestaţia caracteristică din contract îşi are reşedinţa obişnuită, contractului ar trebui să i se aplice legea ţării de care este cel mai strâns legat. Se consideră că există atare legături cu legea statului în care debitorul prestaţiei caracteristice are, la data încheierii contractului, după caz, domiciliul sau, în lipsă, reşedinţa, ori fondul de comerţ sau sediul statutar.

Pentru a determina aceasta lege, ar trebui să se ţină cont, printre altele, de faptul dacă contractul în cauză este strâns legat de un alt contract sau de alte contracte.

Astfel, conform art. 4, în măsura în care legea aplicabilă contractului nu a fost aleasă şi fără a aduce atingere art- 5-8 (art. 5-8 stabilesc reglementari speciale pentru contractele de transport, pentru cele încheiate cu consumatorii, contractele de asigurare şi pentru contractele individuale de muncă), legea aplicabilă contractului se va determina după cum urmează:

(a) contractul de vânzare-cumpărare de bunuri este reglementat de legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită vânzătorul;

(b) contractul de prestări servicii este reglementat de legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită prestatorul de servicii;

(c) contractul privind un drept real imobiliar sau privind dreptul de locaţiune asupra unui imobil este reglementat de legea ţării în care este situat imobilul;
(d) fără a aduce atingere literei (c), contractul de locaţiune având drept obiect folosinţa privată şi temporară a unui imobil pe o perioada de maximum şase luni consecutive este reglementat de legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită proprietarul, cu condiţia ca locatarul să fie o persoană fizică şi să îşi aibă reşedinţa obişnuită în aceeaşi ţară;
(e) contractul de franciză este reglementat de legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită beneficiarul francizei;

(f) contractul de distribuţie este reglementat de legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită distribuitorul;

(g) contractul de vânzare-cumpărare de bunuri la licitaţie este reglementat de legea ţării în care are loc licitaţia, dacă se poate stabili care este acest loc;
(h) orice contract încheiat în cadrul unui sistem multilateral, care reuneşte sau facilitează reunirea de interese multiple de vânzare-cumpărare de instrumente financiare ale terţilor, astfel cum sunt definite la articolul 4 alineatul (1) punctul 17 din Directiva 2004/39/CE, în conformitate cu normele nediscreţionare, şi care este reglementat de o lege unica, este reglementat de legea respectiva.

În cazul în care contractului nu i se aplică prevederile menţionate anterior (lit. a-h) sau i se aplică mai multe dintre acestea, contractul va fi reglementat de legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită partea contractanta care efectuează prestaţia caracteristică.

 

Reglementări speciale stabilite de Regulament pentru anumite tipuri de contracte

În cazul contractelor de transport de mărfuri, de transport de pasageri, a contractelor încheiate cu consumatorii, a contractelor de asigurare şi a contractelor individuale de muncă, Regulamentul stabileşte reguli speciale de determinare a legii aplicabile.

De exemplu, în cazul contractelor de asigurare care acoperă riscuri majore, acestea sunt reglementate de legea aleasă de părţi, indiferent dacă riscul asigurat este situat sau nu într-un stat membru. În măsura în care legea aplicabilă nu a fost aleasă de părţi, contractele de asigurare sunt reglementate de legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită asiguratorul. Soluţia propusă de Regulament este în concordanţă cu directivele comunitare privind asigurările.[19] Regulamentul prevede dispoziţii specifice care asigură un nivel de protecţie corespunzător pentru titularii de poliţe de asigurare.

Potrivit art. 8 din Regulament, contractul individual de muncă este reglementat de legea aleasă de părţi. În măsura în care legea aplicabilă contractului individual de muncă nu a fost aleasă de părţi, contractul este reglementat de legea ţării în care sau, în lipsă, din care angajatul îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea în executarea contractului. Dacă legea aplicabilă nu poate fi determinată potrivit regulii prezentate anterior, contractul este reglementat de legea ţării în care este situată unitatea angajatoare.

3. Situaţia încheierii unor contracte între persoane aparţinând statului român şi persoane care aparţin altor state membre – legea aplicabilă în cazul conflictului de legi

În cazul în care un contract fie el civil sau comercial, este încheiat între două persoane care aparţin unor ţări diferite (de exemplu, între un cetăţean român şi o persoană care aparţine unui alt stat membru), având în vedere că în această situaţie apare un element de extraneitate, este necesar să se stabilească cu exactitate care este legea aplicabilă, legea română sau legea statului din care provine cealaltă persoană.

Setul de reguli pentru soluţionarea conflictelor de legi în asemenea situaţii este furnizat de ramura dreptului public denumită drept internaţional privat.[20] În prezent, pentru a determina regulile aplicabile în ipoteza în care în raporturile juridice „române” există un element de extraneitate, se recurge la prevederile Codului Civil[21]. Acesta stabileşte la art. 2640 alin. 1 că  „legea aplicabilă obligaţiilor contractuale se determină potrivit reglementărilor dreptului Uniunii Europene.” Pentru situaţiile în care nu sunt incidente reglementările europene sunt aplicabile dispoziţiile din Codul Civil privind legea aplicabilă actului juridic, dacă nu se prevede astfel prin convenţii internaţionale sau dispoziţii speciale[22].

Există în acest sens, o serie întreagă de convenţii internaţionale care conţin dispoziţii în acest domeniu, statuând reguli de stabilire a legii aplicabile contractelor. Enumerăm, cu titlu exemplificativ, Convenţia cu privire la legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma, 1960), Convenţia cu privire la legea aplicabilă răspunderii pentru fapta produselor (Haga, 1973), Convenţiile pentru reglementarea unor conflicte de legi în materie de cambie şi bilet la ordin, respectiv cec (Geneva, 1931 şi 1932), Convenţiile privind legea aplicabilă contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, respectiv contractului de intermediere şi reprezentări (Haga, 1986 şi 1978), Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional (Geneva, 1961), Convenţia interamericană privind arbitrajul comercial internaţional (Panama, 1975), Convenţia privind reglementarea diferendelor relative la investiţii între state şi persoane ale altor state (Washington, 1965), Convenţia europeană cu privire la unele aspecte internaţionale ale falimentului (Instanbul, 1990) ş.a.

Avocatul general Trstenjak a arătat în cauza Wood Floor Solutions Andreas Domberger GmbH/Silva Trade SA că în litigiile având ca obiect un contract, pentru a stabili competenţa, locul executării obligaţiilor se determină pe baza dreptului aplicabil relaţiilor contractuale (lex causae), iar dreptul aplicabil relaţiilor contractuale se stabileşte, în temeiul normelor conflictuale ale propriului sistem juridic, de către instanţa naţională la care este introdus litigiul. În primul rând, instanţa sesizată trebuie să stabilească obligaţia contractuală care constituie obiectul litigiului dintre părţile contractante. În continuare, aceasta trebuie să stabilească, în temeiul dreptului aplicabil, unde este situat locul de executare a obligaţiilor contractuale în litigiu[23].

4. Concluzii

Legiuitorul european a încercat prin adoptarea Regulamentului nr. 593/2008 nu doar să asigure o măsură necesară bunei funcţionări a pieţei interne ci şi să armonizeze regulile aplicabile în materia contractelor. Acesta este considerat de Comisia Europeană ca fiind unul din elementele centrale al aquis-ului comunitar în domeniul justiţiei civile.

Regulamentul reprezintă dreptul substanţial care guvernează acţiunea în instanţă în cazul cererilor care decurg dintr-un contract, iar în ceea ce priveşte dreptul procedural se va aplica legea ţării unde instanţa este situată, potrivit principiului lex fortiori[24].


[1] D. M. Şandru, Evoluţii recente în armonizarea dreptului european al contractelor, în Revista Română de Drept Comunitar, nr. 3/2007

 

[2] Despre oportunitatea şi implicaţiile adoptării codului în cauză a se vedea W. Kerber, S. Grundmann,  An optional European contract law code: Advantages and disadvantages, în European Journal of Law and Economics, 2006, p. 215 şi urm.

[3] Cauza C. 203/99, Henning Veedfald şi Arhus Amtskommune, hot. din 10 mai 2001. În această decizie a fost interpretat dreptul francez în materia răspunderii pentru produsele defecte, în special noţiunea de daune

[4] Cauza C. 112/99, Toshiba Europe GmbH şi Katun Germany GmbH, hot. din 25 octombrie 2001

[5] D. M. Şandru, op. cit.

[6] S. Weatherill, Why Object to the Harmonization of Private Law by the EC?, în European Review of Private Law, nr. 5/2004, p. 633-660

 

[7] Ch. Joerges, Europeanization as Process: Thoughts on the Europeanization of Private Law, în European Public Law, nr. 1/2005, p. 64

[8] V. Muscalu,  Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Comisiei privind legea aplicabilă în cazul obligaţiilor contractual. Câmpul de aplicare. Caracterul universal. Libertatea de a alege. Legea aplicabilă în lipsa alegerii, în Revista Dreptul, nr. 6/2009, editată de Uniunea Juriştilor din România, Bucureşti

[9] Articolul 24 din Regulament prevede că pentru statele membre, Regulamentul înlocuieşte Convenţia de la Roma, cu excepţia teritoriilor statelor membre care intră în domeniul de aplicare teritorial al respectivei convenţii şi cărora nu li se aplică Regulamentul.

[10] Ultima versiune consolidată a fost publicată în Jurnalul Oficial nr. C334/I din 2005; pentru o analiză critică a se vedea: E. Siesby, The EC Convention on the Law Applicable to Contractual Obligtions. A Critical Evaluation, în Netherlads International Law Review, 1980, p. 172 şi urm.

[11] P. Mayer, V. Heuze, Droit international privé, 9 edition, Editions Montchrestien, Paris, 2007, p. 21

 

[12] G. Badiali, Le droit international privé des Communautes européennes, în Recuiel des cours, 1985, vol. II, p. 9

[13] J. Derruppé (1999), Droit international privé, Ed. Dalloz, 1985, p. 5

[14] Convenţia de la Bruxelles din 27 septembrie 1968 cu privire la competenţa şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi comercială, intrat în vigoare la data de 1 februarie 1973; Convenţia de la Lugano din 16 septembrie 1988, prin care s-a extins mecanismul creat de Convenţia de la Bruxelles faţă de statele Asociaţiei Europene a Liberului Schimb. Convenţia de la Bruxelles a fost abrogată prin Regulamentul 44/2001

[15] Art. 1 Regulamentul nr. 593/2008

[16] Art. 2 Regulamentul nr. 593/2008

[17] Pentru un scurt comentariu asupra art. 3 a se vedea G.A. Bermann, Mandatory Rules of Law in International Arbitration, în American Review of International Arbitration, nr. 1/2007, p. 11

[18] F.A. Baias şi alţii, Noul Cod Civil – Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 2611

[19] J. Basedow, The Optional Application of the Principles of European Insurance Contract Law, în Acadamy of European Law Forum, 2008, p. 112

[20] Pentru mai multe detalii, a se vedea A. Pillet, J.-P. Niboyet, Manuel de droit international privé, Recueil Sirey, Paris, 1924,  p. 1

[21] Legea nr. 105/1992 privind raporturile de drept internaţional privat a fost abrogată prin intrarea în vigoare a Codului Civil, respectiv a Codului de procedură civilă. Abrogarea s-a făcut în două etape: (1) prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicarea a Legii nr. 278/2009 privind Codul Civil au fost abrogate art. 1-33 şi 36-147; (2) prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii 134/2010 privind Codul de procedură civilă a fost abrogată întreaga lege

[22] Alin. 2 al art. 2.640 din Codul Civil

[23] Concluziile Av. Gen. Trstenjak din 12.10.2010, Wood Floor Solutions Andreas Domberger GmbH/Silva Trade SA, C-19/09, Culegere 2010 în Colectiv de autori, Noul Cod Civil Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, Vol. III – art. 1650 – 2664, Ed. Hamangiu, 2012, Bucureşti, p. 1176, 1177

 

[24] S. V. Walle, Private Antitrust Litigation in the European Union and Japan: A Comparative Perspective, Maklu, 2013, p. 169

Posted in Studii si articole.