Marieta Safta, Receptarea dreptului Uniunii Europene prin jurisprudenta Curtii Constitutionale a României. Selectie de decizii publicate in perioada 1 aprilie 2013 – 31 decembrie 2013 – Revista Afaceri juridice europene
Skip to content


Marieta Safta, Receptarea dreptului Uniunii Europene prin jurisprudenta Curtii Constitutionale a României. Selectie de decizii publicate in perioada 1 aprilie 2013 – 31 decembrie 2013

RECEPTAREA DREPTULUI UNIUNII EUROPENE

PRIN JURISPRUDENŢA CURŢII CONSTITUŢIONALE A ROMÂNIEI

 

SELECŢIE DE DECIZII PUBLICATE

ÎN PERIOADA 1 APRILIE 2013 – 31 DECEMBRIE 2013

 

Lect.univ.dr. Marieta SAFTA[1]

 

1. Competenţa de a constata eventualele neconcordanţe între legea internă şi reglementările europene şi de a aplica principiul priorităţii acestora din urmă aparţine instanţelor judecătoreşti. Legiuitorul este singurul îndrituit să intervină pe plan legislativ dacă sunt constatate neconcordanţe între legea internă şi actul normativ de drept european cu caracter obligatoriu.

(Decizia nr. 125 din 7 martie  2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 10 iunie 2013)

Curtea Constituţională a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.49 alin. (1) şi (2) din Legea serviciilor de transport public local nr. 92/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 19 aprilie 2007.

În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 11 – Dreptul internaţional şi dreptul intern, art.15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, precum şi celor ale art. 148 alin. (2) referitor la principiul priorităţii de aplicare a prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi a celorlalte reglementări europene cu caracter obligatoriu, faţă de dispoziţiile contrare din legile interne şi ale art. 148 alin. (4) privind atribuţia Parlamentului, Preşedintelui României, Guvernului şi autorităţii judecătoreşti de garantare a ducerii la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alin. (2). În plus, au fost invocate prevederile pct. 15 din preambulul Regulamentului (CE) nr. 1.370/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 23 octombrie 2007 privind serviciile publice de transport feroviar şi rutier de călători şi de abrogare a Regulamentelor (CEE) nr. 1.191/69 şi nr. 1.107/70 ale Consiliului, precum şi ale art. 4 alin. (4) şi ale art. 8 alin. (2) şi alin. (3) lit. c) din acest Regulament, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 315 din 3 decembrie 2007.

În motivare s-a susţinut că dispoziţiile de lege criticate tind să desfiinţeze retroactiv anumite raporturi juridice şi, mai mult, să modifice arbitrar perioada de valabilitate a unui contract de concesiune încheiat cu autoritatea administraţiei publice locale în urma câştigării unei licitaţii publice anterior intrării în vigoare a Legii nr.92/2007. Anulând inclusiv prevederi ale unor eventuale clauze contractuale contrare acestor dispoziţii, legiuitorul a dispus pentru trecut, înţelegând să modifice contracte care şi-au produs efectele înainte de intrarea în vigoare a acestei legi şi care au intrat deja în circuitul civil. Faţă de situaţia concretă în care se află autorul excepţiei, acesta precizează că, în considerarea termenului iniţial stabilit prin contract la o perioadă de 25 de ani, a făcut investiţii importante, de exemplu achiziţionarea unei flote de autobuze de ultimă generaţie, neştiind că autoritatea achizitoare va hotărî desfiinţarea contractului în mod unilateral. A mai susţinut, în acest sens, că dezideratul de a derula un contract cel puţin pe perioada în care investiţiile prestatorului s-ar amortiza este prevăzut cu putere de lege prevalentă faţă de orice reglementare internă de către Regulamentul (CE) nr. 1.370/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului, la pct. (15) din preambul, la art. 4 alin. (4) şi art. 8 alin. (2) şi alin. (3) coroborat cu teza a doua a alin. (3) din acesta. Regulamentul a intrat în vigoare începând cu data de 3 decembrie 2009 şi este obligatoriu în toate elementele sale şi se aplică direct în toate statele membre, având o forţă juridică superioară oricărei prevederi legale interne, iar în caz de contrarietate, beneficiind, în temeiul art. 249 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene şi al art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, de principiul preeminenţei dreptului Uniunii Europene. în acelaşi sens, este invocat şi art. 11 din Constituţie, referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern

Respingând ca neîntemeiată  excepţia de neconstituţionalitate ridicată în cauză, Curtea Constituţională a constat, între altele,  că Legea nr. 92/2007 reprezintă noua reglementare în materia serviciilor de transport public local, adoptată în contextul aderării României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007 şi a asumării îndeplinirii de către statul român a obligaţiilor ce decurg din dreptul Uniunii Europene. Prin urmare, a fost necesar ca legiuitorul să actualizeze şi să adapteze cadrul legislativ intern la specificul reglementărilor europene cu caracter obligatoriu şi să transpună în plan naţional principiile din dreptul Uniunii Europene. Faţă de reglementările anterioare în materia atribuirii contractelor de gestiune a serviciilor publice, Legea nr. 92/2007 impune principiul limitării duratei de derulare a acestor contracte, în considerarea promovării principiului asigurării mediului concurenţial şi al protejării, totodată, a intereselor destinatarilor finali ai serviciului public respectiv, valori consacrate şi ocrotite în legislaţia Uniunii Europene.

În acest context, Curtea a constatat că Regulamentul (CE) nr. 1.370/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 23 octombrie 2007 privind serviciile publice de transport feroviar şi rutier de călători şi de abrogare a Regulamentelor (CEE) nr. 1.191/69 şi nr. 1.107/70 ale Consiliului, publicat în jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 315 din 3 decembrie 2007, a fost adoptat la o dată ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 92/2007, iar, potrivit art. 12 din acesta, a intrat în vigoare la data de 3 decembrie 2009. Principalele obiective afirmate de Regulamentul (CE) nr. 1.370/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 23 octombrie 2007 constau, în esenţă, în garantarea unor servicii de transport de călători sigure, eficiente şi de o înaltă calitate prin intermediul concurenţei reglementate, transparenţa şi buna funcţionare a serviciilor publice de transport călători, precum şi eliminarea unor disparităţi între întreprinderile de transport din diferite state membre care pot da naştere unor denaturări substanţiale ale concurenţei. Potrivit pct. 15 din preambul “Contractele pe termen lung pot duce la închiderea pieţei pe o perioadă mai lungă decât este necesar, reducând astfel avantajele presiunii exercitate de concurenţă. Pentru a reduce la minimum denaturarea concurenţei, protejând în acelaşi timp calitatea serviciilor, contractele de servicii publice ar trebui încheiate pe termen limitat” Posibilitatea prelungirii unor contracte peste termenul maxim de 10 ani, stabilit de art. 4 alin. (3) teza întâi pentru serviciile de transport cu autocarul şi cu autobuzul, este prevăzută, ca excepţie de la regula stabilită mai sus, la pct. 15 din preambul şi la art. 4 alin. (4) din Regulament, cu menţionarea, la art. 8, a perioadei de tranziţie în care statele membre trebuie să se conformeze treptat dispoziţiilor art. 5, referitoare la atribuirea de contracte de servicii publice.

Dispoziţiile art. 49 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 92/2007, deşi anterioare celor adoptate prin Regulamentul (CE) nr. 1.370/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 23 octombrie 2007, sunt fundamentate pe aceleaşi raţiuni evocate şi de legiuitorul european, urmărind, ca şi acesta, asigurarea calităţii serviciilor publice prestate de operatori ca urmare a atribuirii unor contracte de gestiune, în condiţii de transparenţă şi concurenţă loială, legiuitorul român încadrându-se, sub aspectul duratei contractelor, în marja de apreciere pe care regulamentul – act juridic cu caracter obligatoriu şi aplicare directă – o acordă acestuia.

Potrivit deciziei pronunţate de Curte, „constatarea unor eventuale neconcordanţe între legea internă şi reglementarea europeană în această materie, şi aplicarea, în consecinţă, a principiului priorităţii normelor de drept european mai favorabile, reprezintă, prin prisma dispoziţiilor art. 148 alin. (2) şi (4), coroborate cu art. 126 alin. (1) din Constituţie, atributul exclusiv al autorităţii judecătoreşti. Instanţa judecătorească este singura competentă ca, în exercitarea rolului său de înfăptuire a justiţiei, să interpreteze ansamblul prevederilor legislative interne şi europene incidente speţei deduse soluţionării şi să le aplice în urma evaluării elementelor de fapt specifice cauzei. Totodată, în temeiul art. 148 alin. (4) din Legea fundamentală, legiuitorul este singurul îndrituit să intervină pe plan legislativ dacă sunt constatate neconcordanţe între legea internă şi actul normativ de drept european cu caracter obligatoriu.”

(a se vedea şi Decizia nr. 343 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial nr.669 din 31 decembrie 2013)

2. Folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate ca normă interpusă celei de referinţă implică, în temeiul art.148 alin.(2) şi (4) din Constituţia României, o condiţionalitate cumulativă: pe de o parte, această normă să fie suficient de clară, precisă şi neechivocă prin ea însăşi sau înţelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibila încălcare de către legea naţională a Constituţiei — unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate.

 

         Normă europeană fără relevanţă constituţională

 

(Decizia nr.354 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial nr.764 din 09 decembrie 2013)

 

Curtea Constituţională a fost sesizată  cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.32 pct.10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.31/2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 şi reglementarea unei măsuri financiar-fiscale, prin care s-a completat Legea nr.571/2003 cu art.1451 în forma în vigoare în perioada 1 mai 2009—31 decembrie 2010.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia a susţinut că ordonanţa de urgenţă criticată a fost adoptată în lipsa avizelor Consiliului Legislativ şi Consiliului Economic şi Social, cu încălcarea prevederilor constituţionale ale art.79 şi 141. În continuare, susţine că, deşi este vorba despre o ordonanţă de urgenţă, Guvernul nu a motivat urgenţa adoptării acestui act normativ astfel cum impun prevederile art. 115 alin.(4) din Constituţie. Neîndeplinirea exigenţelor constituţionale impuse Guvernului, în calitate de legiuitor delegat, în baza art.115 alin.(4) din Constituţie, de a indica situaţia extraordinară a cărei reglementare nu poate fi amânată şi de a motiva urgenţa reglementării în cuprinsul actului normativ determină neconstituţionalitatea acestuia. În ceea ce priveşte dispoziţiile art.1451 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, dispoziţii introduse prin art.32 pct.10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.34/2009, arată că acestea reglementează limitările speciale ale dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată. Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată stabileşte cazurile şi condiţiile în care pot fi aduse restricţii dreptului de deducere a taxei, iar Guvernul a înţeles, conform Notei de fundamentare, să recurgă la dispoziţiile art.177 din această directivă. Din cuprinsul Notei de fundamentare rezultă că Guvernul s‑a limitat la a întocmi şi a transmite Comisiei Europene solicitarea privind consultarea Comitetului TVA, adoptând art. 32 pct.10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.34/2009 fără a aştepta consultarea efectivă a acestui organism consultativ, contrar dispoziţiilor art.177. Pentru nerespectarea obligaţiei procedurale de a consulta Comitetul TVA în prealabil adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.34/2009, apreciază că Guvernul a încălcat obligaţiile prevăzute de art.148 alin.(2) şi (4) din Legea fundamentală.

Respingând excepţia de neconstituţionalitate ridicată în cauză, Curtea a statuat, în ceea ce priveşte critica potrivit căreia ordonanţa criticată a fost adoptată contrar dispoziţiilor art.177 din Directiva 2006/112/CE, încălcând, astfel, art.148 alin.(2) şi (4) din Legea fundamentală, că aceasta nu poate fi reţinută.

Astfel, art.177 primul paragraf din Directiva 2006/112/CE dispune că, „După consultarea comitetului TVA, fiecare stat membru poate exclude total sau parţial, din motive economice conjuncturale, din sistemul de deduceri toate sau o parte din bunurile de capital sau alte bunuri”. Directiva 2006/112/CE a abrogat, printre altele, inclusiv Directiva nr.77/388/CEE, care la art.17 alin.(7) conţinea dispoziţii corespondente celor din art. 177, dispunând că, „sub rezerva consultărilor prevăzute la articolul 29, fiecare stat membru poate, din cauza caracterului ciclic al economiei, să excludă, în totalitate sau în parte, toate sau câteva dintre bunurile de capital sau alte bunuri de la sistemul deducerilor.”

De asemenea, Curtea a observat că, răspunzând unor întrebări preliminare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, prin Hotărârea din 8 ianuarie 2002, pronunţată în Cauza C-409/99, şi Hotărârea din 14 septembrie 2006, pronunţată în Cauza C‑228/05, că prima teză a articolului 17 alineatul (7) din a şasea Directivă nr.77/388/CEE trebuie interpretată în sensul că nu autorizează un stat membru să excludă produse din sistemul de deducere a taxei pe valoarea adăugată fără a consulta în prealabil Comitetul consultativ pentru taxa pe valoarea adăugată instituit prin articolul 29 din directivă.

În continuare, Curtea a reţinut că, prin Decizia nr.668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.487 din 8 iulie 2011, a constatat că folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate ca normă interpusă celei de referinţă implică, în temeiul art.148 alin.(2) şi (4) din Constituţia României, o condiţionalitate cumulativă: pe de o parte, această normă să fie suficient de clară, precisă şi neechivocă prin ea însăşi sau înţelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibila încălcare de către legea naţională a Constituţiei — unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate. Prin prisma condiţionalităţii cumulative enunţate rămâne la aprecierea Curţii Constituţionale aplicarea în cadrul controlului de constituţionalitate a hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sau formularea de către ea însăşi de întrebări preliminare în vederea stabilirii conţinutului normei europene. O atare atitudine ţine de cooperarea dintre instanţa constituţională naţională şi cea europeană, precum şi de dialogul judiciar dintre acestea, fără a se aduce în discuţie aspecte ce ţin de stabilirea unor ierarhii între aceste instanţe.

În cauza de faţă, Curtea a considerat  că, „deşi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a pronunţat hotărâri referitoare la dispoziţiile directivei invocate, prin care a stabilit în mod clar, precis şi neechivoc înţelesul acesteia, norma nu are relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibila încălcare de către legea naţională a Constituţiei. Rămâne, astfel, în competenţa instanţei de judecată realizarea tuturor demersurile necesare aflării situaţiei reale referitoare la existenţa sau inexistenţa consultărilor Comitetului TVA şi, studiind jurisprudenţa europeană, fie să o aplice direct, fie, dacă consideră necesar, să formuleze o întrebare preliminară.”

 

            Irelevanţă. Situaţie pur internă.

 

  (Decizia nr.394 din 1 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I,  nr.713 din 20 noiembrie 2013)

 

 Curtea Constituţională a fot sesizată cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.8 alin.(1) prima teză şi alin.(2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale datorită faptului că împiedică liberul acces la o justiţie independentă prin costurile foarte mari impuse. În acest fel, dreptul său de acces la un tribunal nu mai este real şi efectiv. Prin impunerea obligaţiei de a plăti taxe judiciare şi taxe de timbru, persoanele fără posibilităţi materiale sunt discriminate faţă de cele care au aceste posibilităţi. În sprijinul afirmaţiilor sale, autorul excepţiei de neconstituţionalitate a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cum ar fi Hotărârea din 11 octombrie 2007, pronunţată în Cauza Larco şi alţii împotriva României, şi Hotărârea din 24 mai 2006, pronunţată în Cauza Weissman şi alţii împotriva României.  S-au invocat dispoziţiile art.6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil şi art.14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi cele ale art.148 alin. (2) din Constituţie privind prioritatea tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi a celorlalte reglementări ale Uniunii Europene cu caracter obligatoriu, faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, ale art.20 privind egalitatea în faţa legii, ale art.21 privind nediscriminarea, precum şi ale art.41 privind buna administrare din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Analizând criticile autorului excepţiei de neconstituţionalitate raportate la prevederi ale dreptului Uniunii Europene, Curtea a constatat că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.51/2008 reprezintă transpunerea Directivei 2003/8/CE a Consiliului din 27 ianuarie 2003 de îmbunătăţire a accesului la justiţie în litigiile transfrontaliere prin stabilirea unor norme minime comune privind asistenţa judiciară acordată în astfel de litigii, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L nr.26 din 31 ianuarie 2003. Pentru a nu conduce la apariţia unor discriminări între proprii cetăţeni şi cetăţenii celorlalte state membre ori persoane care au domiciliul ori reşedinţa obişnuită pe teritoriul unui stat membru şi care ar solicita asistenţă judiciară în faţa instanţelor sau a altor autorităţi cu atribuţii jurisdicţionale române, drepturile prevăzute pentru persoanele aflate în litigii transfrontaliere au fost reglementate similar şi în privinţa cetăţenilor români aflaţi în cadrul unui proces desfăşurat în cadrul intern.

Astfel, art.2 alin.(1) prevede că ordonanţa de urgenţă este aplicabilă în toate cazurile în care se solicită ajutor public judiciar în faţa instanţelor judecătoreşti sau a altor autorităţi cu atribuţii jurisdicţionale române de către orice persoană fizică având domiciliul sau reşedinţa obişnuită în România ori într-un alt stat membru al Uniunii Europene.

În ceea ce priveşte dispoziţiile de drept european invocate prin raportare la prevederile art.148 alin.(2) din Constituţie, Curtea a reamintit  jurisprudenţa sa, respectiv Decizia nr.668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.487 din 8 iulie 2011, potrivit căreia folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate ca normă interpusă celei de referinţă implică, în temeiul art.148 alin.(2) şi (4) din Constituţia României, o condiţionalitate cumulativă: pe de o parte, această normă să fie suficient de clară, precisă şi neechivocă prin ea însăşi sau înţelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibila încălcare de către legea naţională a Constituţiei — unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate. Într-o atare ipoteză demersul Curţii Constituţionale este distinct de simpla aplicare şi interpretare a legii, competenţă ce aparţine instanţelor judecătoreşti şi autorităţilor administrative, sau de eventualele chestiuni ce ţin de politica legislativă promovată de Parlament sau Guvern, după caz.

În cazul de faţă, Curtea a  constatat că autorul excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit datelor din dosar puse la dispoziţie de instanţa de judecată, se află într-o situaţie pur internă. Deşi legiuitorul delegat a înţeles să aplice beneficiul legii de transpunere a Directivei 2003/8/CE privind îmbunătăţirea accesului la justiţie în cazul litigiilor transfrontaliere tuturor cetăţenilor români, chiar dacă nu se află într-un litigiu transfrontalier, acest lucru nu îl îndreptăţeşte pe autorul excepţiei de neconstituţionalitate să invoce prevederi de drept al Uniunii Europene. În aceste condiţii, Curtea a reţinut că  invocarea prevederilor de drept al Uniunii Europene apare ca fiind lipsită de relevanţă.

 

            Irelevanţă. Situaţie pur internă.

(Decizia nr.442 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.767 din 09 decembrie 2013)

Curtea Constituţională a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.8 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia au susţinut, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate sunt contrare principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile. În acest sens, s-a arătat că art.25 din Legea nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice a prevăzut acordarea celui de-al treisprezecelea salariu pentru anul 2010. Aceste dispoziţii de lege au fost abrogate prin art.39 pct.w) din Legea nr.284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. De asemenea, prin art.8 din Legea nr.285/2010 s-a prevăzut în mod expres că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011. Or, dreptul de a încasa premiul anual aferent anului 2010 era deja câştigat, chiar dacă plata era amânată până în luna ianuarie 2011. Astfel, legile care au abrogat posibilitatea acordării acestuia au intrat în vigoare ulterior perioadei prevăzute pentru acordarea acestui drept, având, astfel, efecte retroactive.

S-au invocat prevederile art.20 din Constituţie prin raportare la prevederile art.17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi ale art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, drepturile salariale, inclusiv premiile, reprezintă concepte asimilate bunurilor mobile. Astfel, lipsirea de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente unui drept câştigat reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate.

S-a invocat şi Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă şi amintesc jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi concluziile Comisiei Europene cu privire la obligaţia judecătorului naţional de a înlătura din oficiu aplicarea unei reglementări interne sau a deciziilor Curţii Constituţionale care sunt contrare dreptului Uniunii (Cauza C-310/10).

Respingând excepţia de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, Curtea a invocat considerentele care au fundamentat jurisprudenţa sa în materie (a se vedea   Decizia nr.115 din 9 februarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.230 din 5 aprilie 2012, prin care a reţinut că  sporurile, premiile şi alte stimulente acordate demnitarilor şi altor salariaţi prin acte normative reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate şi garantate de Constituţie. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula. Aşadar, nu se poate vorbi despre drepturi fundamentale atunci când se reclamă încetarea acordării unui astfel de stimulent sau drept salarial suplimentar cum este premiul anual, aşa încât nu este incident art.41 din Constituţie, care garantează salariaţilor dreptul la salariu.

Totodată, Curtea a reţinut că legiuitorul, prin art.8 din Legea nr.285/2010, a prevăzut ca sumele aferente premiului anual pentru anul 2010 să fie avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, prin includerea acestora în salariul/solda/indemnizaţia de bază a angajatului, potrivit reglementărilor din aceeaşi lege. Premiul anual pe anul 2010, având în vedere faptul că Legea-cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.762 din 9 noiembrie 2009, a prevăzut un atare drept legal pentru anul 2010, iar legiuitorul nu l-a eliminat în cursul anului 2010, reprezintă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, pe care angajatul o are asupra angajatorului public, şi constituie un „bun” în sensul art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar dispoziţiile de lege criticate prevăd în acelaşi timp doar modalitatea prin care statul urmează să îşi execute întru totul această obligaţie financiară, în forma arătată mai sus, fără a fi afectate în niciun fel cuantumul sau întinderea acestei creanţe.

Curtea a mai reţinut că dispoziţiile art.8 din Legea nr.285/2010, prin conţinutul lor normativ, nu vizează efectele juridice stinse ale unui raport juridic născut sub imperiul legii vechi, pentru a fi posibilă constatarea încălcării principiului neretroactivităţii legii.

Curtea a constatat că majorarea salarială din anul 2011, rezultată ca urmare a includerii premiului anual din 2010 în salariul/solda/indemnizaţia de bază, este acordată şi în continuare, dovadă că de la 1 ianuarie 2012 a rămas în plată acelaşi nivel al retribuţiei, în condiţiile în care legiuitorul a ales să nu acorde niciun premiu anual pe anul 2011.

Analizând criticile formulate în raport cu dispoziţiile Directivei Consiliului 2000/78/CE, prin Decizia nr.115 din 9 februarie 2012, Curtea a observat că nu se pune problema generării unei stări de discriminare sub aspectul încadrării în muncă şi al ocupării forţei de muncă, astfel că Directiva Consiliului 2000/78/CE nu are incidenţă în cauză. În plus, această directivă este transpusă în planul legislaţiei interne prin Ordonanţa Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.99 din 8 februarie 2007, autorii excepţiei având posibilitatea invocării acestui act normativ în faţa instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa europeană invocată, Curtea Constituţională a constatat că, prin Hotărârea din 7 iulie 2011 — Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti împotriva Ştefan Agafiţei şi alţii, pronunţată în cauza C-310/10, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a soluţionat o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare, cerere formulată de Curtea de Apel Bacău şi respinsă ca inadmisibilă. Curtea de la Luxemburg a subliniat, cu acel prilej, că nici art.15 din Directiva 2000/43 şi nici art.17 din Directiva 2000/78 — texte pe care Curtea a fost solicitată a le interpreta — nu conţin drept criteriu de discriminare, şi deci de aplicare a unor sancţiuni de către statul membru, criteriul categoriei socio-profesionale; totodată, cu privire la relaţia dintre instanţa naţională şi Curtea Constituţională, abordată sub aspectul efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, instanţa europeană a reţinut că „… nu este posibil (…), fără a fi încălcată repartizarea competenţelor între Uniune şi statele sale membre, să se confere supremaţie normei respective a Dreptului Uniunii în raport cu normele interne de rang superior, care ar impune, într-o astfel de situaţie, înlăturarea aplicării respectivei norme de drept naţional sau a interpretării date acesteia [de către instanţa de contencios constituţional — n.n.]” (paragraful 47).

(a se vedea şi Decizia nr. 476 din 21 noiembrie 2013 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.67 din 27 ianuarie 2014;

Redăm şi considerentele de la par.39-42 şi, respectiv 46-47 din Hotărârea CJUE din 7 iulie 2011, pronunţată în cauza C‑310/10 având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Bacău:

[…] Curtea a subliniat în special că, atunci când o legislaţie naţională intenţionează să se conformeze, în soluţionarea unor situaţii pur interne, soluţiilor reţinute în dreptul Uniunii, pentru a evita de exemplu apariţia unor discriminări împotriva resortisanţilor naţionali sau a unor eventuale denaturări ale concurenţei ori pentru a asigura o procedură unică în situaţii comparabile, există un interes cert ca, pentru evitarea unor viitoare divergenţe de interpretare, dispoziţiile sau noţiunile preluate din dreptul Uniunii să primească o interpretare uniformă, indiferent care ar fi condiţiile în care acestea urmează să fie aplicate (a se vedea în special Hotărârea Leur‑Bloem, citată anterior, punctul 32 şi jurisprudenţa citată, precum şi Hotărârea din 17 iulie 1997, Giloy, C‑130/95, Rec., p. I‑4291, punctul 28).

         Această situaţie nu se regăseşte totuşi în speţă.

Desigur, astfel cum tocmai s‑a amintit, din decizia de trimitere reiese că Ordonanţa nr. 137/2000 are printre altele ca obiect asigurarea transpunerii în dreptul intern a Directivelor 2000/43 şi 2000/78 şi că articolul 27 din ordonanţa menţionată, care prevede că discriminările interzise de aceasta din urmă angajează răspunderea autorilor lor şi conferă victimelor unor astfel de discriminări dreptul de a obţine repararea prejudiciului, asigură în această privinţă punerea în aplicare a articolului 15 din Directiva 2000/43 şi a articolului 17 din Directiva 2000/78. Totuşi, nu rezultă că interpretarea articolului 27, atunci când acesta din urmă este aplicabil în privinţa discriminărilor interzise doar în temeiul dreptului naţional şi care nu intră în domeniul de aplicare al directivelor menţionate, ar trebui să fie condiţionată de dispoziţiile acestora din urmă sau, mai general, de cele ale dreptului Uniunii.

 Astfel, nu s‑a demonstrat nicidecum că, în speţă, ar exista un interes cert pentru asigurarea unei uniformităţi de interpretare a unor dispoziţii sau a unor noţiuni preluate din dreptul Uniunii, indiferent care ar fi condiţiile în care acestea ar urma să fie aplicate, astfel încât Curtea să fie abilitată să răspundă la întrebările preliminare adresate de instanţa de trimitere.

[…] În speţă,  întrebările preliminare privesc în esenţă nu atât obţinerea unei interpretări a conţinutului material al articolului 15 din Directiva 2000/43 şi al articolului 17 din Directiva 2000/78, ci mai degrabă problema dacă principiul supremaţiei dreptului Uniunii se opune unei norme interne de rang constituţional, astfel cum este interpretată de instanţa constituţională a statului membru în cauză, care, în prezenţa unei situaţii care nu intră în domeniul de aplicare al acestor dispoziţii ale dreptului Uniunii, dispune ca norma internă care asigură, de altfel, transpunerea dispoziţiilor respective ale dreptului Uniunii să fie lăsată neaplicată sau ca acea normă internă să fie interpretată într‑un mod care ar fi contrar acestor dispoziţii, dacă situaţia menţionată ar intra în domeniul de aplicare al acestora.

În această privinţă, deşi necesitatea de a asigura interpretarea uniformă a normelor dreptului Uniunii poate, astfel cum s‑a amintit anterior, să justifice extinderea competenţei Curţii în materie de interpretare la conţinutul unor astfel de norme, inclusiv în ipoteza în care acestea sunt aplicabile numai indirect unei situaţii date, în considerarea faptului că o normă de drept naţional face trimitere la acestea, nu este în schimb posibil ca, pe baza aceleiaşi consideraţii şi fără a fi încălcată repartizarea competenţelor între Uniune şi statele sale membre, să se confere supremaţie normei respective a dreptului Uniunii în raport cu normele interne de rang superior, care ar impune, într‑o astfel de situaţie, înlăturarea aplicării respectivei norme de drept naţional sau a interpretării date acesteia.”)[2]

3. Mandatul  de reprezentare a României la  Consiliul European. Procedura de urmat în ipoteza în care Preşedintele României deleagă atribuţiunea sa de participare la reuniunile Consiliului European. Conţinutului mandatului de reprezentare la Consiliul European.

 

(Decizia nr.449 din 6 noiembrie 2013 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,  nr.784 din 14 decembrie 2013)

Curtea Constituţională a fost sesizată cu obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind cooperarea dintre Parlament şi Guvern în domeniul afacerilor europene. Analizând motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea a constatat că aceasta vizează, în realitate, art.2, 3 şi 18 din Legea privind cooperarea dintre Parlament şi Guvern în domeniul afacerilor europene, texte asupra cărora s-a pronunţat prin decizie.

Dispoziţiile constituţionale invocate în susţinerea criticilor de neconstituţionalitate sunt cele ale art.1 alin.(5) cu referire la respectarea Constituţiei, art.80 alin.(1) privind rolul Preşedintelui României, art.91 privind atribuţiile Preşedintelui României în domeniul politicii externe, art.147 alin.(2) şi (4) privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale şi art.148 alin.(4) privind îndeplinirea obligaţiilor rezultate din actul aderării la Uniunea Europeană, precum şi din tratatele constitutive şi celelalte acte cu caracter obligatoriu ale Uniunii Europene.

În motivarea sesizării de neconstituţionalitate s-a susţinut, în esenţă, că legea criticată nu reglementează cu privire la rolul Preşedintelui României în procedura de elaborare şi adoptare a mandatului la Consiliul European.  Având în vedere că reprezentarea României este un drept originar al Preşedintelui României, acesta din urmă poate delega, printr-un act de voinţă expres, atribuţia de a participa la reuniunile Consiliului European, atunci când consideră necesar, elaborând şi aprobând mandatul. De aceea, se apreciază că propunerea mandatului de către Guvern şi amendarea acestuia de către Parlament sunt neconstituţionale, contrare Constituţiei şi jurisprudenţei Curţii Constituţionale. S-a mai  arătat că art.18 alin.(4) din lege poate fi interpretat în sensul existenţei a două mandate necorelate între ele, unul al Guvernului, ce poate fi cenzurat de către Parlament, şi altul al Preşedintelui României, „încredinţat Guvernului”, ceea ce este de natură să creeze confuzie şi să conducă la un alt blocaj de natură constituţională.

În ceea ce priveşte elaborarea „mandatului” la Consiliu, s-a susţinut că nu se poate realiza o separare a mandatului la Consiliu, elaborat de Guvern, faţă de poziţia susţinută de şeful delegaţiei în cadrul Consiliului European. Pentru ca România să aibă, pe plan extern, o poziţie comună în cadrul celor două instituţii, este necesară o unitate de abordare a activităţii Uniunii Europene în Consiliu şi în Consiliul European, ceea ce se poate realiza doar prin corelarea mandatului la Consiliu cu susţinerile şefului delegaţiei în cadrul Consiliului European. Aşadar, art.2 şi 3 din lege cuprind omisiuni cu privire la atribuţiile Preşedintelui în ceea ce priveşte pregătirea participării României la procesele decizionale ale Uniunii Europene. Participarea puterii executive a statului român la activităţile decizionale ale Uniunii Europene nu poate fi separată, în funcţie de participare, între Consiliu şi Consiliul European, astfel încât nu poate fi considerată decât artificială separarea mandatelor de reprezentare a României în mandate pentru Consiliu şi mandate pentru Consiliul European. Operarea unei separări procedurale, în funcţie de autoritatea naţională care aprobă mandatul, între mandatul de participare la Consiliul Uniunii Europene şi mandatul de participare la Consiliul European este neconformă cu litera şi spiritul tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.

În concluzie, s-a  arătat  că atribuţiile Preşedintelui în ceea ce priveşte elaborarea şi aprobarea mandatelor trebuie să se exercite şi în legătură cu participarea puterii executive la activitatea Consiliului Uniunii Europene.

Respingând ca neîntemeiată obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea a procedat mai întâi la o prezentare a jurisprudenţei sale în materie, după cum urmează:

Prin deciziile nr.683 din 27 iunie 2012 şi nr.784 din 26 septembrie 2012, Curtea a statuat că „regimul politic consacrat de Constituţie trebuie să fie calificat ca fiind unul semiprezidenţial şi că, potrivit art.80 alin.(1) din Constituţie, Preşedintele României reprezintă statul român, ceea ce înseamnă că în planul politicii externe conduce şi angajează statul. Acest text constituţional îi permite să traseze liniile viitoare pe care statul le va urma în politica sa externă, practic să îi determine orientarea în planul relaţiilor externe, ţinând cont, desigur, de interesul naţional. O atare concepţie este legitimată de caracterul reprezentativ al funcţiei, Preşedintele României fiind ales de cetăţeni prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat”.

Prin Decizia nr.683 din 27 iunie 2012, Curtea a stabilit că, „în exercitarea atribuţiilor constituţionale, Preşedintele României participă la reuniunile Consiliului European în calitate de şef al statului. Această atribuţie poate fi delegată de către Preşedintele României, în mod expres, primului-ministru”.

În consecinţă, prin Decizia nr.784 din 26 septembrie 2012, Curtea a constatat neconstituţionalitatea, printre altele, a dispoziţiilor art.18 şi art.19 din Legea privind cooperarea între Parlament şi Guvern în domeniul afacerilor europene. Aceste texte aveau următorul conţinut normativ:

— Art.18: „(1) Conducătorul delegaţiei României la reuniunile Consiliului European este preşedintele României sau primul-ministru al Guvernului României.

(2) Stabilirea conducătorului delegaţiei României la reuniunile Consiliului European se face prin acord între Guvernul României şi Instituţia prezidenţială, cu cel puţin 20 de zile lucrătoare înainte de data reuniunii.

(3) În situaţia în care acordul prevăzut la alin.(2) nu se realizează în termen, Parlamentul, în şedinţa comună a celor două Camere, desemnează conducătorul delegaţiei României la respectiva reuniune a Consiliului European”;

— Art.19: „(1) Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului, în termen de minimum 7 zile lucrătoare, înaintea reuniunii Consiliului European, propunerea de mandat pe care delegaţia României intenţionează să o prezinte.

(2) Înaintea reuniunii Consiliului European, Parlamentul adoptă mandatul.

(3) În cazul în care conducătorul delegaţiei României la reuniunea Consiliului European susţine altă poziţie decât cea primită prin mandat, Guvernul va motiva în scris respectiva poziţie”.

Urmare a pronunţării Deciziei nr.784 din 26 septembrie 2012, Parlamentul a reexaminat Legea privind cooperarea dintre Parlament şi Guvern în domeniul afacerilor europene, în sensul că a eliminat fostul art.18 al legii şi a modificat, în mod corespunzător, soluţia legislativă prevăzută iniţial la art.19 din lege în noul art.18 al acesteia. Legea a fost trimisă la promulgare şi, potrivit art.77 alin.(2) din Constituţie, Preşedintele României a cerut Parlamentului reexaminarea acesteia, inclusiv sub aspectul soluţiei legislative cuprinse, în prezent, la art.18 din lege. Legea adoptată după reexaminare a păstrat soluţia legislativă criticată, motivându-se, în principal, că „în primele trei alineate ale art.18 se vorbeşte de «proiect de mandat», ideea fiind ca proiectul de mandat, propus de Guvern, Preşedintelui, să conţină şi propunerile Parlamentului” şi că „nu este prevăzută nicio condiţionare între proiectul de mandat (conţinând propunerile Parlamentului) pe care Guvernul îl înaintează Preşedintelui şi mandatul pe care Preşedintele alege să îl susţină — tocmai pentru a asigura compatibilitatea cu principiile conţinute în cele două decizii ale Curţii Constituţionale cu privire la rolul Preşedintelui în materie de politică externă, aşa cum este consacrat în art.80 din Constituţie” (a se vedea Raportul înlocuitor asupra Cererii de reexaminare a Legii privind cooperarea dintre Parlament şi Guvern în domeniul afacerilor europene, adoptat de Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi şi de Comisia pentru afaceri europene ale Camerei Deputaţilor, la data de 4 iunie 2013).

Cât priveşte cauza de faţă, Curtea a constatat  că dispoziţiile legale criticate stabilesc procedura de urmat în ipoteza în care Preşedintele României deleagă atribuţiunea sa de participare la reuniunile Consiliului European, fără a viza competenţa de participare la aceste reuniuni. Cu privire la acest din urmă aspect, Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia), în Avizul nr.685/2012 privind compatibilitatea cu principiile constituţionale şi statul de drept a acţiunilor Guvernului şi Parlamentului României cu privire la alte instituţii ale statului şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare a Legii nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare şi completare a Legii nr.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului în România, adoptat la cea de-a 93-a Sesiune Plenară (Veneţia, 14—15 decembrie 2012), a subliniat la paragraful 83 al acestuia — în contextul revizuirii Constituţiei — necesitatea clarificării competenţelor Preşedintelui României şi ale prim-ministrului, în special în privinţa politicii externe şi a relaţiilor cu Uniunea Europeană.

În acest sens, prin deciziile anterior menţionate, Curtea a stabilit că „reprezentarea statului poate fi delegată, printr-un act de voinţă expres, de către acesta [Preşedintele României — sn.] atunci când consideră necesar”.

Curtea a subliniat  faptul că o atare putere de apreciere a Preşedintelui României nu este una nelimitată sau arbitrară, ci aprecierea în concret trebuie să ţină cont de anumite criterii obiective, precum:

-(1) autoritatea publică cea mai bine poziţionată în raport cu subiectele abordate în cadrul Consiliului European;

-(2) poziţia Preşedintelui României sau a prim-ministrului asupra acestor subiecte să fie legitimată de un punct de vedere concordant cu cel al Parlamentului sau

-(3) dificultăţile pe care le implică sarcina implementării celor stabilite în cadrul Consiliului European.

Decizia politică de delegare a atribuţiei de participare la reuniunile Consiliului European trebuie să aibă în vedere criteriile mai sus menţionate, în vederea realizării unui consens între autorităţile publice implicate: Preşedintele României, respectiv prim-ministrul, iar decizia luată trebuie să ţină cont şi de principiul constituţional al cooperării loiale.

Cât priveşte conturarea, stabilirea şi definitivarea conţinutului mandatului de reprezentare la Consiliul European, Curtea a reţinut  că, potrivit art.10 alin.(2) teza a doua din Tratatul privind Uniunea Europeană, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria C nr.326 din 26 octombrie 2012, „Statele membre sunt reprezentate în Consiliul European de şefii lor de stat sau de guvern şi în Consiliu de guvernele lor, care la rândul lor răspund în mod democratic fie în faţa parlamentelor naţionale, fie în faţa cetăţenilor lor”. Acest text de principiu prevede şi răspunderea reprezentanţilor statelor membre în Consiliul European fie în faţa parlamentelor naţionale, fie în faţa cetăţenilor lor, fără a stabili aspecte ce ţin de ordinea şi tradiţiile constituţionale ale statelor membre.

Aşadar, revine statelor membre obligaţia de a determina, pe baza textelor constituţionale naţionale, reprezentantul naţional la Consiliul European (preşedinte/prim-ministru) şi de a stabili, eventual, în mod formalizat, un cadru legal naţional cu privire la relaţiile dintre autorităţile naţionale de natură a asigura o reprezentare democratică şi, în acelaşi timp, eficientă.

Având în vedere acest ultim obiectiv menţionat în paragraful anterior, Parlamentul României a adoptat Legea privind cooperarea dintre Parlament şi Guvern în domeniul afacerilor europene, determinând, în art.1 din Capitolul I — Dispoziţii generale, sfera sa de aplicare astfel:

„Prezenta lege reglementează cadrul de cooperare între Parlamentul României sau una dintre Camerele acestuia şi Guvernul României, cu privire la participarea României la procesul decizional din cadrul Uniunii Europene, precum şi la monitorizarea armonizării legislaţiei naţionale cu legislaţia europeană”.

Astfel, cu privire la ceea ce aici interesează, este faptul că legea are ca obiect „cadrul de cooperare între Parlamentul României sau una dintre Camerele acestuia şi Guvernul României, cu privire la participarea României la procesul decizional din cadrul Uniunii Europene”.

Potrivit art.41 alin.(1) din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.260 din 21 aprilie 2010, „Titlul actului normativ cuprinde denumirea generică a actului, în funcţie de categoria sa juridică şi de autoritatea emitentă, precum şi obiectul reglementării exprimat sintetic”. De asemenea, potrivit art.52 din acelaşi act normativ, „Dispoziţiile generale cuprind prevederi care orientează întreaga reglementare, determină obiectul şi principiile acesteia”.

Rezultă că legea analizată cuprinde în conţinutul său numai reglementări care vizează raporturile Guvern — Parlament, şi nu reglementări care se referă la raporturile acestor două autorităţi cu Preşedintele României.

În aceste condiţii, Curtea a constatat  că art.18 alin.(1)—(3) din lege se referă la situaţia în care atribuţia Preşedintelui României de participare la reuniunile Consiliului European a fost delegată prim-ministrului, caz în care controlul parlamentar se exercită numai asupra conţinutului mandatului acestuia, în timp ce art.18 alin.(4) din lege se referă la posibilitatea Preşedintelui României de a informa Parlamentul cu privire la conţinutul mandatului pe care el însuşi l-a pregătit atunci când a decis să nu îşi delege atribuţia de participare la reuniunile Consiliului European.

În consecinţă, Curtea a desprins  două situaţii distincte:

a) atunci când Preşedintele României decide să participe el însuşi la reuniunile Consiliului European, are posibilitatea să îşi prezinte mandatul Parlamentului, conţinutul mandatului fiind stabilit în mod exclusiv de Preşedintele României;

b) atunci când deleagă atribuţia sa de participare la reuniunile Consiliului European, Preşedintele României nu poate formula/stabili conţinutul mandatului, iar prim-ministrul este dator să se adreseze Parlamentului cu un „proiect/propunere de mandat” pentru ca acesta din urmă să îl aprobe.

Aşadar, controlul parlamentar asupra reprezentării României la reuniunile Consiliului European se manifestă, în primul caz, sub forma informării, iar, în al doilea caz, Parlamentul dobândeşte o putere decizională în stabilirea conţinutului mandatului datorită relaţiilor specifice în care se află cu Guvernul (art.111 din Constituţie).

Controlul parlamentar asupra reprezentării României la reuniunile Consiliului European se manifestă sub forma dezbaterii, informării şi a conlucrării între Guvern, Parlament şi Preşedinte. De altfel, existenţa controlului parlamentar, indiferent sub ce formă, asupra stabilirii conţinutului mandatului şefului delegaţiei la reuniunile Consiliului European este deja un aspect consacrat în toate statele membre ale Uniunii Europene. Lipsa oricărei informări a Parlamentului de către Preşedinte ar determina ca România să fie singurul stat european în care mandatul reprezentării la Consiliul European să fie elaborat de o singură instituţie.

Curtea  a reţinut că sistemul semiprezidenţial românesc nu poate exclude controlul parlamentar asupra reprezentării României la reuniunile Consiliului European, decizia politică de delegare a atribuţiei de participare la reuniunile Consiliului European trebuind să aibă în vedere criteriile mai sus menţionate. În  acest fel se respectă obiectul de reglementare al legii, art.18 alin.(1)—(3) din lege referindu-se doar la relaţia Parlament — Guvern în formularea mandatului de participare la reuniunile Consiliului European; se respectă dispoziţiile art.147 alin.(2) şi (4) privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale, respectiv deciziile nr.683 din 27 iunie 2012 şi nr.784 din 26 septembrie 2012.

Pentru aceste considerente, Curtea a reţinut că nu sunt încălcate prevederile art.80 alin.(1) privind rolul Preşedintelui României, art.91 privind atribuţiile Preşedintelui României în domeniul politicii externe şi art.148 alin.(4) privind îndeplinirea obligaţiilor rezultate din actul aderării la Uniunea Europeană, precum şi din tratatele constitutive şi celelalte acte cu caracter obligatoriu ale Uniunii Europene.

Cât priveşte critica  referitoare la faptul că participarea puterii executive a statului român la activităţile decizionale ale Uniunii Europene nu poate fi separată, în funcţie de participare, între Consiliu şi Consiliul European, astfel încât nu poate fi considerată decât artificială separarea mandatelor de reprezentare a României în mandate pentru Consiliu şi mandate pentru Consiliul European. Cu privire la aceasta, Curtea a constatat că art.16 alin.(2) din Tratatul privind Uniunea Europeană prevede: „Consiliul este compus din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru, împuternicit să angajeze guvernul statului membru pe care îl reprezintă şi să exercite dreptul de vot.” De asemenea, potrivit art.16 alin.(6) teza întâi şi a doua din Tratatul privind Uniunea Europeană, Consiliul Uniunii Europene „se întruneşte în cadrul diferitelor formaţiuni”, iar una dintre aceste formaţiuni, şi anume Consiliul Afaceri Generale, „asigură coerenţa lucrărilor diferitelor formaţiuni ale Consiliului, (…) pregăteşte reuniunile Consiliului European şi urmăreşte aducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate, în colaborare cu preşedintele Consiliului European şi cu Comisia”. Mai mult, o altă formaţiune, respectiv Consiliul Afaceri Externe, „elaborează acţiunea externă a Uniunii, în conformitate cu liniile strategice stabilite de Consiliul European, şi asigură coerenţa acţiunii Uniunii” [art.16 alin.(6) teza a treia din Tratat].

Aşadar, atribuţia de a participa la reuniunile Consiliului aparţine reprezentanţilor de la nivel ministerial ai fiecărui stat membru.

Potrivit art.3 alin.(2) din lege, „Hotărârea Parlamentului sau a uneia dintre cele două Camere este preluată de către Guvern la definitivarea poziţiei naţionale de negociere în Consiliu, prevăzută în mandat”. De asemenea, art.3 alin.(5) din lege prevede că „Guvernul motivează în scris, în cel mai scurt timp, susţinerea altei poziţii decât cea exprimată în hotărârea Parlamentului sau a uneia dintre cele două Camere”.

În consecinţă, Guvernul este cel care stabileşte în final conţinutul mandatului sau al mandatului general, după caz, la Consiliul Uniunii Europene în sensul art.2 lit.e) şi f) din lege. Acesta nu poate stabili conţinutul mandatului sau al mandatelor generale decât într-o şedinţă de Guvern, la care Preşedintele României poate participa.

În aceste condiţii apare ca fiind la latitudinea Preşedintelui României participarea la aceste şedinţe de Guvern, realizându-se, în caz de participare, o consultare şi colaborare între vârfurile puterii executive.

De asemenea, Curtea a constatat  că, prin formaţiunile sale, Consiliul Uniunii Europene pune în practică cele stabilite de Consiliul European; toate acestea demonstrează, desigur, necesitatea existenţei unei strânse legături între modul de acţiune al Consiliului European şi al Consiliului Uniunii Europene, fără ca acest lucru să echivaleze cu impunerea obligativităţii participării Preşedintelui României la definitivarea mandatului sau a mandatului general, după caz, la Consiliul Uniunii Europene în sensul art.2 lit.e) şi f) din lege.

În consecinţă, Curtea nu a reţinut încălcarea art.80 alin.(1), art.91 şi art.148 alin.(4) din Constituţie, din moment ce reprezentarea României se face, potrivit textului Tratatului, la nivel ministerial, şi nu la nivelul şefilor de stat.

(se vedea şi Decizia nr.683 din 27 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 479 din data de 12 iulie 2012  şi Decizia  nr.784 din 26 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 701 din de 12 octombrie 2012).

 


[1] Prim magistrat-asistent la Curtea Constituţională.

Posted in Curtea Constitutionala, Jurisprudenta.