Andreea Popa, Sfârșitul turismului social. Jurisprudenta recenta a Curtii de Justitie – Revista Afaceri juridice europene
Skip to content


Andreea Popa, Sfârșitul turismului social. Jurisprudenta recenta a Curtii de Justitie

6/2015 – iunie 2015 – Afaceri juridice europene

Sfârșitul turismului social. Jurisprudenta recenta a Curtii de Justitie

Andreea Popa

 

În data de 11 noiembrie 2014, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a dat o hotărâre în cauza C-333/13,  Dano, declarând că un stat membru al UE trebuie să aibă posibilitatea să refuze beneficii sociale pentru cetățenii europeni inactivi economic care se mută într-o altă țară membră pentru a solicita sprijin social.

Înainte de a analiza hotărârea Dano, trebuie amintit faptul că potrivit TFUE[1] orice cetățean al unui stat membru este cetățean al Uniunii Europene, iar Curtea a statuat prin jurisprudența sa că „statutul de cetățean al Uniunii are vocație de a fi statutul fundamental al resortisanților statelor membre, ceea ce le permite acelor resortisanți care se găsesc în aceeași situație să obțină, în domeniul de aplicare ratione materiaeal Tratatului FUE, același tratament juridic independent de cetățenia lor și sub rezerva excepțiilor expres prevăzute în această privință.” (Hotărârea Grzelczyk, C‑184/99, EU:C:2001:458, punctul 31, Hotărârea D’Hoop, C‑224/98, EU:C:2002:432, punctul 28, precum și Hotărârea N., EU:C:2013:9725, punctul 27).

Prin urmare, orice cetățean al Uniunii se poate prevala de principiul nediscriminării pe motiv de cetățenie, prevăzut la articolul 18 TFUE, în toate situațiile care se încadrează în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, adică inclusiv pe cele privind exercitarea libertății de circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre, conferită de articolul 20 alineatul (2) primul paragraf litera (a) TFUE și de articolul 21 TFUE.

 Cauza Dano, C-333/13

Sozialgericht Leipzig (Germania) este sesizat cu un litigiu între doi resortisanți români, doamna Dano și fiul său Florin, pe de o parte, și Jobcenter Leipzig, pe de altă parte, care a refuzat să le acorde prestații ale asigurării de bază. Doamna Dano și fiul său locuiesc de la sosirea la Leipzig în apartamentul unei surori a doamnei Dano, care le asigură hrana. Acesteia i s-a eliberat un certificat de ședere pentru o perioadă nelimitată destinat resortisanților Uniunii și primește pentru fiul său Florin alocație de stat pentru copii în cuantum de 184 de euro pe lună și un avans din pensia alimentară în cuantum de 133 de euro pe lună pentru acest copil, al cărui tată este necunoscut. Deși prestațiile asigurării de bază solicitate de aceasta sunt rezervate persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă, reiese din dosar că ea nu se află în căutarea unui loc de muncă, neavând nicio calificare profesională și până în prezent neexecitând nicio activitate profesională nici în Germania, nici în România.

Deși  instanța națională sesizată consideră că, în temeiul dreptului german, doamna Dano și fiul său nu au dreptul la prestațiile asigurării de bază, ea sesizează Curtea de Justiție cu privire la problema dacă dispozițiile dreptului Uniunii, în special articolul 4 din Regulamentul nr.883/2004[2], principiul general al nediscriminării care rezultă din articolul 18 TFUE și dreptul general de ședere care rezultă din articolul 20 TFUE, se opun dispozițiilor din dreptul german.

Curtea de Justiție, răspunzând la întrebările preliminare ale instanței germane, hotărăște că pentru a putea avea acces la anumite prestații sociale  resortisanții altor state membre nu pot pretinde o egalitate de tratament cu resortisanții statului membru gazdă decât dacă șederea lor respectă condițiile Directivei nr.2004/38[3]. Potrivit directivei, statul membru gazdă nu este obligat să acorde o prestație de asistență socială în timpul primelor trei luni de ședere. Atunci când durata șederii este mai mare de trei luni, dar mai mică de cinci ani, directiva condiționează dreptul de ședere, de faptul că persoanele inactive din punct de vedere economic trebuie să dispună de resurse proprii suficiente. Obiectivul directivei este de a împiedica cetățenii Uniunii care sunt inactivi din punct de vedere economic să utilizeze sistemul de protecție socială al statului membru gazdă pentru a-și finanța mijloacele de existență.

Astfel, Curtea recunoaște posibilitatea unui stat membru de a refuza acordarea de prestații sociale unor cetățeni ai Uniunii inactivi din punct de vedere economic care își exercită libertatea de circulație numai în scopul de a obține beneficiul ajutorului social al unui alt stat membru deși nu dispun de suficiente resurse pentru a pretinde să beneficieze de un drept de ședere.

De asemenea, Curtea amintește că Regulamentul nr.883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială nu stabileștte condițiile de fond ale existenței dreptului la prestațiile menționate, legiuitorul fiecărui stat membru fiind cel care trebuie să stabilească aceste condiții. Prin urmare, el trebuie să definească și întinderea acoperirii sociale asigurate prin respectivul tip de prestație. În consecință, statele membre nu pun în aplicare dreptul Uniunii, astfel încât Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu este aplicabilă.

Curtea decide că Directiva nr.2004/38 și Regulamentul nr.883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială nu se opun unei reglementări naționale care exclude resortisanții altor state membre de la beneficiul anumitor prestații speciale în numerar de tip necontributiv, deși ele sunt garantate resortisanților naționali care se află în aceeași situație, în măsura în care acești resortisanți ai altor state membre nu beneficiază de un drept de ședere în temeiul directivei în statul membru gazdă.

În ceea ce îi privește pe reclamanții din litigiul principal, Curtea arată că nu dispun de suficiente resurse, așa încât nu pot pretinde un drept de ședere în Germania în temeiul Directivei nr.2004/38 și nu se pot prevala de principiul nediscriminării consacrat prin directivă și prin Regulamentul nr.883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială.

Context

            Hotărârea Dano dată de Curtea de Justiție a apărut într-o perioadă în care se discuta la nivelul statelor membre ale Uniunii problema controversată a „turismului social”. Astfel, există opinia potrivit căreia imigranții profită de libertatea de circulație doar pentru a accesa sistemul de asistență socială din statele mai dezvoltate ale Uniunii. În această situație, premierul britanic, David Cameron amenința cu ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană dacă nu se luau măsuri pentru a micșora numărul de imigranți din alte state membre. Prin urmare, CJUE reafirmă prin această cauză, condițiile restrictive pentru cetățenii inactivi economic prevăzute în Directiva nr. 2004/38.

            Ceea ce este interesant este faptul că în același an în care a fost dată această hotărâre, „Agenția Federală a Muncii a publicat un raport potrivit căruia din cei 368.000 de români și bulgari care au venit în Germania în 2013, 60% aveau un loc de muncă, numai 10% primeau ajutorul social minim iar rata șomajului în rândurile românilor și bulgarilor era de 7,5%. Pentru compa­rație, numărul imigranților turci din Germania fără un loc de muncă se ridică la aproximativ 40%.”[4]

Comentariu

            În primul rând, trebuie stabilite categoriile de prestații sociale vizate de această hotărâre; astfel, „prestațiile speciale în numerar de tip necontributiv” prevăzute la articolul 70 alineatul (2) din Regulamentul nr.883/2004 fac parte din noțiunea de „prestații de asistență socială”, adică  din ansamblul regimurilor de ajutoare instituite de autorități publice, la nivel național, regional sau local, la care poate recurge un individ care nu dispune de resurse suficiente pentru a face față nevoilor sale de bază, precum și celor ale familiei sale și care, pentru acest motiv, riscă să devină, în cursul șederii sale, o sarcină pentru finanțele publice ale statului membru gazdă de natură să aibă consecințe asupra nivelului global al ajutorului care poate fi acordat de acest stat (Hotărârea Dano, punctul 63).

În al doilea rând, Curtea restrânge domeniul de aplicare a principiului egalității de tratament. Astfel, ținând cont de articolele 20, alineatul(2) și 21 din TFUE care impun anumite limitări[5] principiului nediscriminării prevăzut în mod general la articolul 18 TFUE, Curtea s-a oprit la interpretarea articolului 24 din Directiva nr 2004/38 și a articolului 4 din Regulamentul nr 883/2004, care sunt o aplicare particulară a acestui principiu.

În ceea ce privește articolul 24 din directivă, din primul alineat „rezultă că un cetățean al Uniunii, în ceea ce privește accesul la prestații sociale precum cele în discuție în litigiul principal, nu poate pretinde o egalitate de tratament cu resortisanții statului membru gazdă decât dacă șederea sa pe teritoriul statului membru gazdă respectă condițiile Directivei 2004/38”. Astfel, pentru o perioadă a șederii de cel mult trei luni, condiția este de a deține o carte de identitate valabilă, însă alineatul al doilea al aceluiași articol prevede o derogare în această situație, statul membru nefiind obligat să acorde dreptul la o prestație de asistență socială unui resortisant al unui alt stat membru sau membrilor familiei sale în această perioadă. Pentru o perioadă de ședere mai mare de trei luni, precum și în cazul prevăzut la articolul 14 alineatul (2) din directivă, dreptul de ședere se păstrează numai în măsura în care cetățeanul Uniunii și membrii familiei acestuia îndeplinesc mai multe condiții, printre care figurează și obligația cetățeanului Uniunii inactiv din punct de vedere economic de a dispune de suficiente resurse pentru el și pentru membrii familiei sale.  Astfel se urmărește evitarea ca aceste persoane să devină o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă (Hotărârea Dano, punctul 74). Într-o ultimă situație, atunci când perioada de ședere este neîntreruptă de cinci ani, se dobândește dreptul de ședere permanent și nu este supus niciunei condiții.

Prin urmare, Curtea de Justiție dă posibilitatea unui stat membru de a refuza acordarea de prestații sociale unor cetățeni ai Uniunii inactivi din punct de vedere economic care își exercită libertatea de circulație numai în scopul de a obține beneficiul ajutorului social al unui alt stat membru, deși nu dispun de suficiente resurse pentru a pretinde să beneficieze de un drept de ședere. „ A priva de această posibilitate un stat membru interesat ar determina astfel, consecința că persoane care nu dispun, la sosirea lor pe teritoriul unui alt stat membru, de suficiente resurse pentru a‑și asigura nevoile ar dispune de acestea, automat, prin acordarea unei prestații speciale în numerar de tip necontributiv al cărei scop este de a asigura mijloacele de subzistență a beneficiarului. Prin urmare, este necesar să se efectueze o examinare concretă a situației economice a fiecărei persoane interesate, fără a lua în considerare prestațiile sociale solicitate, pentru a aprecia dacă îndeplinește condiția de a dispune de suficiente resurse pentru a putea beneficia de un drept de ședere.” (Hotărârea Dano, punctele 79 și 80)

În mod similar, Curtea a statuat că articolul 4 din Regulamentul nr 883/2004 nu se opune unei restricții a principiului egalității de tratament în măsura în care prestațiile sunt acordate exclusiv în statul membru de reședință și în conformitate cu legislația sa.

În ultimul rând, privind ultima întrebare preliminară referitoare la aplicarea Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene la situația în cauză, CJUE neagă relevanța acesteia, deoarece este de competența statelor membre să stabilească condițiile de acordare a prestațiilor sociale și a defini întinderea acoperirii sociale asigurate prin acest tip de prestații, iar articolul 51 alineatul (1) din Cartă stipulează că dispozițiile acesteia se adresează „statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii”.

Jurisprudență ulterioară

În cauza C-67/14, Alimanovic din 15 septembrie 2015, CJUE a decis că un stat membru poate exclude de la beneficiul anumitor prestații sociale, de tip necontributiv, cetățeni ai Uniunii care vin în acest stat membru pentru a găsi un loc de muncă.

Spre deosebire de situația din hotărârea Dano în care era vorba despre resortisanți ai statelor membre care nu caută loc de muncă, unicul scop fiind acordarea de ajutoare sociale, în cauza Alimanovic, instanța de trimitere a urmărit să afle dacă o astfel de excludere este legitimă și în privința cetățenilor Uniunii care au intrat pe teritoriul unui stat membru gazdă pentru a căuta un loc de muncă și au lucrat deja în acest stat membru pentru o anumită perioadă, în condițiile în care aceste prestații sunt garantate resortisanților statului membru gazdă care se află în aceeași situație.

Curtea a decis că faptul de a refuza acordarea anumitor „prestații speciale în numerar de tip necontributiv” cetățenilor Uniunii al căror drept de ședere pe teritoriul unui stat membru gazdă este justificat numai prin căutarea unui loc de muncă nu este contrar principiului egalității de tratament.

Curtea a spus că există două situații în ceea ce privește prestațiile sociale pentru cetațenii statelor membre care își caută de muncă în alt stat membru: dacă un cetățean al Uniunii care a beneficiat de un drept de ședere în calitate de lucrător se află în șomaj involuntar după ce a lucrat o perioadă mai scurtă de un an și dacă s-a înregistrat ca persoană care caută de lucru, statutul de lucrător și dreptul de ședere sunt menținute pentru o perioadă de cel puțin șase luni, acesta putându-se prevala de principiul egalității de tratament și are dreptul la prestații de asistență socială; iar, în cazul în care acesta nu a lucrat încă în statul membru gazdă sau perioada de șase luni a expirat, nu poate fi expulzat din statul membru respectiv atât timp cât poate dovedi că este în continuare în căutarea unui loc de muncă și că are șanse reale de a fi angajat, dar statul membru gazdă poate totuși să refuze orice prestație de asistență socială.

Bibliografie

  • Regulamentul (CE) nr.883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială (JO L 166, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 82), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) nr.1244/2010 al Comisiei din 9 decembrie 2010 (JO L 338, p. 35)
    • Directiva nr.2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE (JO L 158, p. 77, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 56);

CJUE, cauza C-333/13, Dano, hotararea din  11 noiembrie 2014, EU:C:2014:2358

CJUE , Alimanovic, cauza C-67/14,  15 septembrie 2015, EU:C:2015:597;


[1] Articolul 20 alineatul (1)TFUE: „Se instituie cetățenia Uniunii. Este cetățean al Uniunii orice persoană care are cetățenia unui stat membru. Cetățenia Uniunii nu înlocuiește cetățenia națională, ci se adaugă acesteia.”;

[2] Regulamentul (CE) nr.883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială (JO L 166, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 82), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) nr.1244/2010 al Comisiei din 9 decembrie 2010 (JO L 338, p. 35);

[3]  Directiva nr.2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE (JO L 158, p. 77, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 56);

[4] Campeanu Cristian, „Curtea Europeană de Justiție pune capăt turismului social. Danemarca e mulțumită”, www.romanialibera.ro, 12 noiembrie 2014, http://www.romanialibera.ro/politica/uniunea-europeana/curtea-europeana-de-justitie-pune-capat-turismului-social-357029 (ultima dată accesat: 9.05.2016);

[5] Art. 20 alineatul (2) TFUE: „Aceste drepturi se exercită în condițiile și limitele definite prin tratate și prin măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a acestora”. Articolul 21 alineatul (1) TFUE: „…sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de tratate și de dispozițiile adoptate în vederea aplicării acestora”;

Posted in Studii si articole.