Valentin-Petru Stoichici, Modificări legislative determinate de trimiterile preliminare formulate de instanțe din România: Cauzele C-257/11, Gran Via Moinești si C‑402/09, Tatu, precum si in Cauzele conexate C-249/12 și C-250/12, Tulică și Plavoșin – Revista Afaceri juridice europene
Skip to content


Valentin-Petru Stoichici, Modificări legislative determinate de trimiterile preliminare formulate de instanțe din România: Cauzele C-257/11, Gran Via Moinești si C‑402/09, Tatu, precum si in Cauzele conexate C-249/12 și C-250/12, Tulică și Plavoșin

Modificări legislative determinate de trimiterile preliminare formulate de instanțe din România: cauzele C-257/11, Gran Via Moinești  si C‑402/09, Tatu

Valentin-Petru Stoichici

 

Revista Afaceri juridice europene, nr. 7/2016 – iulie 2016

 

Cauza C‑402/09, Tatu,   Hotărârea CJUE din 7 aprilie 2011[1]

Referitor la modificarea legislativă determinată de trimiterea preliminară adresată Curții de către instanța română în cauza Tatu în discuție, trebuie precizat că Ordonanța de urgență nr. 50/2008 pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule a fost abrogată și înlocuită de Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile polunate provenite de la autovehicule.

Expunerea de motive a Legii nr. 9/2012, publicată în Monitorul Oficial din 10 ianuarie 2012, precizează că, în urma hotărârii CJUE în cauza Tatu, citată anterior, se impunea abrogarea prevederilor legislative având ca efect descurajarea importului şi că trebuia instituită o nouă taxă pe poluare, aplicabilă fără deosebire atât autovehiculelor cumpărate de pe piaţa naţională, cât şi celor importate.

Potrivit legii menţionate, obligaţia de plată a noii taxe intervine şi cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate asupra unui autovehicul rulat şi pentru care nu a fost achitată taxa pe poluare în momentul înmatriculării.

Legea prevede, de asemenea, că, în cazul în care taxa pe poluare achitată de către contribuabili începând cu 1 iulie 2008 este mai mare decât taxa care trebuie plătită în temeiul noii legi, se pot restitui, la cerere, sumele reprezentând diferenţa de taxă plătită şi taxa datorată în temeiul noii legi.

Ulterior, Legea nr. 9/2012 a fost abrogată și înlocuită de Ordonanța de urgență nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, al cărei text este în vigoare în prezent.

În expunerea de motive a proiectului legislativ pentru abrogarea Legii nr. 9/2012[2], se arată că în cazul Tatu vs. România, Curtea Europeană de Justiție s-a pronunțat în virtutea efectului erga omnes și aplicării retroactive a hotărârii preliminare a CJUE, hotărârea preliminară pronunțată este obligatorie pentru toate instanțele din România, indiferent de gradul de jurisdicție, instanțe care au pe rol acțiuni ce privesc raporturi juridice născute sub incidența legislației referitoare la taxa aflată în atenție și se aplică situațiilor care au condus la pronunțarea hotărârii preliminare la data declanșării acestora. Aplicând interpretarea Curții prin considerentele pe care se fundamentează, se ajunge ușor la concluzia că este suficient ca evaluarea caracterului descurajator să se facă cuantificând valoarea taxei în raport cu valoarea de piață a unui vehicul. Prin Hotărârea Tatu, CJUE a stabilit că: ,,…Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.

 

Cauza C-257/11, Gran Via Moinești, Hotărârea CJUE din 29 noiembrie 2013[3]

 

Una dintre problemele de ordin fiscal cu care s-au confruntat dezvoltatorii imobiliari în România a fost cea a costurilor cu TVA nedeductibilă. Cazul particular al taxei pe valoarea adăugată aferentă achiziției de clădiri care urmau să fie demolate în vederea dezvoltării unui nou proiect imobiliar a determinat interpretări diferite ale autorităților fiscale față de operatorii economici. Astfel, dacă un dezvoltator demola clădirile vechi sau le reconstruia în vederea dezvoltării unui proiect, TVA dedusă inițial, aferentă achiziției clădirilor respective, devenea nedeductibilă în viziunea autorităților române.

În practică, TVA devenea un cost suplimentar care, eventual, atrăgea și dobânzi, și penalități de întârziere. Această interpretare venea dintr-o abordare mult prea agresivă a autorităților fiscale române asupra legislației în domeniul TVA. Astfel, justificarea folosită consta în faptul că imobilul își înceta existența și nu mai putea fi folosit pentru desfășurarea de activități economice ce ar permite acordarea dreptului de deducere a TVA. Pe de altă parte, legislația de TVA prevede acordarea dreptului de deducere pentru toate achizițiile ce au ca scop desfășurarea de activități economice.

Rezultatul interpretărilor diferite a fost că foarte mulți dezvoltatori au avut litigii cu autoritățile fiscale române în privința sumelor de TVA care au fost considerate nedeductibile.

Răspunzând la a doua întrebare, Curtea a statuat că art. 185 din Directiva TVA trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în cauza de față, demolarea unor construcții achiziționate împreună cu suprafața de teren pe care au fost edificate, efectuată în vederea realizării unui complex rezidențial în locul acestor construcții, nu determină o obligație de ajustare a deducerii inițiale a TVA aferente achiziționării construcțiilor menționate.[4]

În ceea ce privește hotărârea pronunțată de către instanța națională după hotărârea preliminară, Curtea de Apel București s-a pronunțat la 28.01.2013: ,,Admite acţiunea. Anulează Decizia de impunere nr. 276 din 12.05.2009, emisă de AFP Sector 1, Raportul de inspecţie fiscală nr. 3196678 emis la 08.05.2009 de AFP Sector 1 şi Decizia nr. 326, emisă la 11.09.2009 de către Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor din cadrul ANAF. Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28.01.2013.”

Concluzionând, decizia Curții se referă la dreptul companiei de a deduce TVA pentru achiziția de terenuri și clădiri și de a nu ajusta această deducere în cazul demolării clădirilor achiziționate, dacă dezafectarea se face pentru a construi noi imobile în care se vor desfășura operațiuni taxabile. Aceasta este prima decizie având ca obiect un litigiu privind TVA înaintat de către o societate din România în fața CJUE.[5] De altfel, această hotărâre a creat o oportunitate pentru dezvoltatorii imobiliari în ceea ce privește recuperarea cotelor de TVA generate de demolarea clădirilor vechi în vederea edificării unui proiect imobiliar.

             Mai mult, în ceea ce privește sfera de aplicare a dreptului de deducere din noua legislație fiscală românească, articolul 67, alin. (18) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal face trimitere la hotărârea Curții din cauza în discuție. În acest sens, este elocvent conținutul articolului menționat: ,,în cazul achiziției unei suprafețe de teren împreună cu construcții edificate pe aceasta, persoana impozabilă are dreptul de a deduce taxa pe valoarea adăugată aferentă acestei achiziții, inclusiv taxa aferentă construcțiilor care urmează a fi demolate, dacă face dovada intenției, confirmată cu elemente obiective, că suprafața de teren pe care erau edificate construcțiile continuă să fie utilizată în scopul operațiunilor sale taxabile, cum ar fi, de exemplu, edificarea altor construcții destinate unor operațiuni taxabile, astfel cum a fost pronunțată Hotărârea Curții Europene de Justiție în Cauza C-257/11 Gran Via Moinești”.

 

Cauzele conexate C-249/12 și C-250/12, Tulică și Plavoșin, hotărârea CJUE din 7 noiembrie 2013

Hotararea Curții de Justitie a aratat ca: „Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, în special articolele 73 și 78 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că, atunci când prețul unui bun a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la taxa pe valoarea adăugată, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata taxei pe valoarea adăugată datorate pentru operațiunea supusă taxei, prețul convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor taxa pe valoarea adăugată solicitată de administrația fiscală, ca incluzând deja taxa pe valoarea adăugată.”

În acest sens regăsim și o modificare implicita mențiunea referitoare la cotele de taxe din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, după cum urmează:

,,36. Pentru livrările de bunuri/prestările de servicii taxabile, respectiv cele care sunt supuse cotei standard de TVA sau cotelor reduse de TVA, prevăzute de art. 291 din Codul fiscal, taxa colectată se determină după cum urmează:

(…)

b) contrapartida unei livrări de bunuri/prestări de servicii trebuie considerată ca incluzând deja taxa pe valoarea adăugată, taxa determinându-se prin aplicarea procedeului sutei mărite, respectiv 20 x 100 / 120 în cazul cotei standard și 19 x 100 / 119 începând cu data de 1 ianuarie 2017, 9 x 100 / 109 sau 5 x 100 / 105 în cazul cotelor reduse, în următoarele situații:

(…)

4. atunci când prețul unui bun/serviciu a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la taxa pe valoarea adăugată, iar furnizorul/prestatorul bunului/serviciului respectiv este persoana obligată la plata taxei pe valoarea adăugată colectate pentru operațiunea supusă taxei, și furnizorul/prestatorul nu are posibilitatea de a recupera de la beneficiar taxa pe valoarea adăugată care ar fi trebuit colectată pentru operațiunea respectivă. Poate fi acceptată ca mijloc de probă a faptului că furnizorul/prestatorul nu are posibilitatea de a recupera de la beneficiar taxa pe valoarea adăugată, inclusiv o declarație pe propria răspundere a furnizorului.”

 


[2] Propunere legislativă expusă pe site-ul Camerei Deputaților, la adresa http://www.cdep.ro/proiecte/2012/200/70/9/em279.pdf, ultima accesare la 08.06.2016

[3] C-257/11, Gran Via Moineşti, hotararea din 29 noiembrie 2012, EU:C:2012:759. Text CURIA si DOSAR IADDUER

[4] Ben Terra, Julie Kajus, Ghidul directivelor europene privind TVAVolumul I. Introducere în sistemul european de TVA, traducere: Georgiana Mihu și Valerica Pătru, Editura Hamangiu, București, 2014, p. 1103;

[5] Articolul ,,Decizie istorică privind TVA: CEJ dă dreptate dezvoltatorului Gran Via într-un litigiu cu ANAF”, publicat la 3 decembrie 2012 pe site-ul: http://www.wall-street.ro, ultima accesare la 08.06.2016

Posted in Studii si articole.