Anamaria TOMA-BIANOV, Aplicarea art. 351 TFUE tratatelor încheiate de statele membre cu state terțe înainte de aderare. Adnotări pe marginea Deciziei Comisiei Europene din 30 martie 2015 – Revista Afaceri juridice europene
Skip to content


Anamaria TOMA-BIANOV, Aplicarea art. 351 TFUE tratatelor încheiate de statele membre cu state terțe înainte de aderare. Adnotări pe marginea Deciziei Comisiei Europene din 30 martie 2015

Aplicarea art. 351 TFUE tratatelor încheiate de statele membre cu state terțe înainte de aderare. Adnotări pe marginea Deciziei Comisiei Europene din 30 martie 2015

Anamaria Toma-Bianov[1]

 

În mult discutata Decizie din 30 martie 2015[2], Comisia Europeană dezvoltă în patru paragrafe o argumentație extrem de succintă cu privire la inaplicabilitatea și irelevanța art. 351 TFUE în cauza Micula/România, la finalul căreia ar fi trebuit să înțelegem de ce „aplicarea normelor privind ajutoarele de stat nu afectează drepturile și obligațiile protejate prin articolul 351 din tratat”. Scopul unei astfel de argumentări, la o privire superficială destul de plauzibilă în laconismul ei, este în principal acela de a justifica legalitatea acțiunii Comisiei Europene în cauza Micula/România.

Pentru început vom reproduce argumentele inaplicabilității, respectiv irelevanței art. 351 TFUE în cauza Micula/România, cu mențiunea că sublinierile din text aparțin autorului :


(126) Articolul 351 din tratat prevede că „[d]ispozițiile tratatelor nu aduc atingere drepturilor și obligațiilor care rezultă din convențiile încheiate […] pentru statele membre aderente, înainte de data aderării acestora, între unul sau mai multe state membre pe de o parte și unul sau mai multe state terțe pe de altă parte.” În speță, drepturile și obligațiile invocate de reclamanți decurg din TBI.

(127) Reiese clar din modul de formulare a articolului 351 din tratat că aceasta nu se aplică în speță, având în vedere că TBI este un tratat încheiat între două state membre ale Uniunii, Suedia și România, și nu un tratat „între unul sau mai multe state membre, pe de o parte, și una sau mai multe țări terțe, pe de altă parte”. În consecință, aplicarea legislației privind ajutoarele de stat în speță nu afectează drepturile și obligațiile protejate prin articolul 351 din tratat.

(128) În acest context, Comisia reamintește că se aplică norme diferite în temeiul dreptului Uniunii tratatelor bilaterale de investiții intra-UE, pe de o parte, și tratatelor bilaterale de investiții încheiate între un stat membru al Uniunii și o țară terță, pe de altă parte. În cazul tratatelor bilaterale de investiții intra-UE, Comisia consideră că astfel de acorduri contravin dreptului Uniunii, sunt incompatibile cu dispozițiile din tratatele Uniunii și ar trebui, prin urmare, să fie considerate nule. În schimb, tratatele bilaterale de investiții încheiate între un stat membru al Uniunii și o țară terță sunt reglementate de Regulamentul (UE) nr. 1219/2012 al Parlamentului European și al Consiliului, care stabilește dispoziții tranzitorii pentru acordurile bilaterale de investiții încheiate între state membre și țări terțe până în momentul în care respectivele acorduri sunt înlocuite treptat de acorduri ale Uniunii privind același subiect, având în vedere competența exclusivă a Uniunii în ceea ce privește politica comercială comună în care se încadrează investițiile străine directe.

(129)România este, de asemenea, parte la Convenția multilaterală ICSID, la care a aderat înainte de aderarea sa la Uniune. Cu toate acestea, deoarece nicio țară terță parte contractantă la Convenția ICSID nu este parte la TBI-ul care face obiectul prezentei proceduri, articolul 351 din tratat nu este relevant în cazul de față.


O primă observație, dedusă din lectura paragrafelor 126-129 citate anterior, este că argumentația inaplicabilității și irelevanței art. 351 TFUE a fost construită în mod intenționat confuz. În fapt, Comisia nu pare să fi depășit obsesia legată de intra-TBI-uri pe care anterior le calificase ca fiind o „anomalie pe piața internă”[3], deși este irefutabil argumentul că art. 351 TFUE nu se aplică intra-TBI-urilor. De ce în pofida unei astfel de evidențe Comisia a dezvoltat cu obstinență o întreagă argumentație în jurul sensibilului subiect al intra-TBI-urilor? Pentru a răspunde unei astfel de dileme va trebui să descâlcim ițele acestui imbroglio al cărei autor este Comisia Europeană.

Prin urmare, vom analiza argumentele pe rând, în ordinea în care și-au făcut apariția în intrigă.

                    I. Drepturile și obligațiile invocate de reclamanți decurg din TBI

Ceea ce nu se poate cu adevărat contesta este faptul că la originea diferendului dintre investitorii de naționalitate suedeză și statul român s-a aflat o presupusă încălcare a obligațiilor ce incumbă României, ca stat gazdă al investițiilor străine, în virtutea Acordului între Guvernul României şi Guvernul Regatului Suediei privind promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor (TBI România-Suedia).  În lipsa unei soluționări amiabile, diferendul dintre investitorii străini și statul român a fost supus spre reglementare prin arbitraj Centrului Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor relative la Investiţii (ICSID). În ceea ce privește jurisdicția Centrului asupra unui diferend care i-a fost supus spre reglementare, trebuie specificat că aceasta nu rezultă în mod automat din actul de ratificare a Convenției de la Washington din 18 martie 1965 (Convenția ICSID)[4]. Astfel, faptul că România (stat gazdă al investițiilor) și Suedia (statul al cărei cetățeni sunt investitorii) au ratificat Convenția ICSID reprezintă strict o expresie a voinței de a se folosi de mecanismul de reglementare a diferendelor instituit prin acest instrument internațional. Reglementarea unui diferend cu privire la investiții prin arbitraj ICSID este condiționată de existența unui consimțământ scris al statelor contractante în acest sens (art. 25(1) Convenția ICSID). În mod uzual, consimțământul statelor contractante de a supune  spre reglementare prin arbitraj ICSID diferendele cu investitorii străini este inserat într-un TBI.

Un test prima facie evidențiază consimțământul statului român de a supune spre reglementare prin arbitraj ICSID un diferend cu un investitor de origine suedeză, articolul 7(2) (i) din TBI-ul România-Suedia reprezentând o dovadă în acest sens. Odată trecut acest test și stabilită prima facie jurisdicția Centrului, toate problemele privind validitatea și aplicabilitatea clauzei ISDS sunt soluționate doar de tribunalul arbitral constituit sub egida ICSID, în virtutea art. 41 din Convenție. Tribunalul arbitral este singurul competent de a decide dacă are sau nu jurisdicție asupra diferendului, instanțele naționale neavând niciun rol în determinarea jurisdicției. În condițiile în care tribunalul arbitral decide că are jurisdicție în cauză, acesta va soluționa diferendul pe fond, stabilind dacă s-a constatat sau nu o încălcare a drepturilor și obligațiilor ce revin părților la arbitraj în virtutea TBI-ului, iar în caz de încălcare va stabili și remediile juridice.

Deciziile finale ale tribunalului cu privire la cauza care a fost supusă arbitrajului sunt consemnate într-o sentință ale cărei efecte juridice sunt expres prevăzute în art. 53 din Convenția ICSID. În rezumat, sentința tribunalului arbitral este obligatorie pentru părțile la arbitraj, nerespectarea acesteia constituind o încălcare a obligațiilor legale ce le revin părților. Articolul 53 exclude orice remediu extern (național sau internațional) la care ar putea apela o parte nemulțumită de sentința tribunalului arbitral. Astfel, odată pronunțată sentința și epuizate căile de atac interne prevăzute în articolele 49(2), 50, 51 și 52 ale Convenției ICSID, aceasta dobândește autoritate de lucru judecat (res judicata). Aplicarea principiul ne bis in idem face ca o sentință ICSID să fie opozabilă oricărei acțiuni paralele introduse într-un alt forum prin care se urmărește soluționarea aceluiași diferend. O instanță a unui stat contractant al Convenției ICSID are obligația de a respinge o astfel de acțiune paralelă atunci când se face dovada autenticității sentinței ICSID.

Obligația de a respecta sentința ICSID este independentă de orice procedură de recunoaștere și executare a sentinței. De altfel, apelul la mecanismul de recunoaștere și executare prevăzut în articolele 54 și 55 din Convenție se face doar în caz de încălcare a obligațiilor ce le revin părților în virtutea art. 53. Astfel, partea prejudiciată de nerespectarea sentinței arbitrale poate începe procedurile de recunoaștere și executare în oricare dintre statele contractante ale Convenției ICSID.

O instanță națională sesizată cu recunoașterea și punerea în executare (exequatur) a sentinței ICSID este limitată la a stabili strict autenticitatea sentinței, Convenția ICSID interzicând orice reexaminare a validității clauzei ISDS, a jurisdicției tribunalului arbitral, a caracterului echitabil al procedurilor, precum și orice revizuire pe fond a cauzei. Executarea silită a sentinței arbitrale este supusă legislației statului în care această procedură se derulează, cu mențiunea că art. 54(3) privește strict aspectele procedurale ale executării silite și nu reprezintă o supapă prin care să poată fi autorizată vreo revizuire a sentinței. Art. 55 aduce clarificări în privința aplicării art. 54(3), precizând că legislația statului cu privire la imunitatea de executare este aplicabilă în procedura de executare silită a unei sentințe ICSID. Art. 54(3) nu poate fi interpretat ca o derogare de la obligațiile ce le incumbă părților în virtutea art. 53. În consecință, o parte care rezistă cu succes la procedura executării silite a sentinței ICSID își încalcă obligațiile ce-i revin prin art. 53 din Convenție.

Considerațiile cu privire la efectele juridice ale unei sentințe ICSID, precum și cu privire la mecanismul particular de recunoaștere și executare a unei sentințe arbitrale prevăzut de Convenția ICSID au fost făcute doar pentru a înțelege care sunt în prezent „drepturile și obligațiile invocate de reclamanți”. Într-adevăr, la originea diferendului s-a reclamat încălcarea drepturilor și obligațiilor ce decurgeau din TBI-ul România-Suedia. Numai că în prezent diferendul a fost soluționat în mod definitiv de un tribunal ICSID care a constatat neîndeplinirea de către statul român a obligațiilor ce-i reveneau prin TBI și l-a condamnat la plata de despăgubiri. În prezent, statul român are obligația de a respecta sentința arbitrală și a despăgubi investitorii străini, iar aceștia din urmă sunt în drept să solicite statului să-și execute obligațiile. „Drepturile și obligațiile invocate de reclamanți” nu mai decurg din TBI, ci strict din art. 53 al Convenției ICSID.

Statul român este plasat inconfortabil în conflictul dintre obligațiile internaționale asumate prin Convenția ICSID, pe de-o parte și tratatele Uniunii, de cealaltă parte, respectiv de a respecta sentința ICSID și a despăgubi creditorii sau de a conferi efectivitate Deciziei Comisiei din 30 martie 2015. În conflictul dintre cele două obligații internaționale, statul român pare totuși  să se fi plasat strategic. Mecanismul de sancționare a neîndeplinirii obligațiilor ce le incumbă statelor contractante prin Convenția ICSID nu este nici pe departe cel mai eficace în ordinea juridică internațională, spre deosebire de o procedură de infringement inițiată de Comisia Europeană în caz de încălcare a obligațiilor ce le revin statelor membre prin tratatele UE. Convenția ICSID plasează problematica sancționării neîndeplinirii obligațiilor în responsabilitatea statelor. Astfel, potrivit art. 64 din Convenție, pentru ca România să suporte sancțiunile nerespectării obligațiilor ce-i revin prin art. 53, Suedia sau un alt stat terț contractant ar trebui să se adreseze Curții Internaționale de Justiție pentru reglementarea unui astfel de diferend. Puțin probabil ca Suedia sau un alt stat membru UE să recurgă la o astfel de procedură, din cauza riscului de a asista la un Mox Plant[5] reloaded. Cât privește intervenția unui stat non-UE terț în dispută, deși posibilă rămâne doar un scenariu ipotetic.

În ceea ce-l privește pe investitor, în conflictul dintre convenția ICSID și tratatele Uniunii, are doar o opțiune pentru a se bucura cu adevărat de despăgubirile acordate prin sentința ICSID în cazul în care Decizia Comisiei din 30 martie 2015 nu va fi anulată: să pună în executare sentința într-un stat non-UE contractant al Convenției ICSID și să-și mute activele în afara spațiului UE pentru a se pune la adăpost de o eventuală acțiune de recuperare a despăgubirilor.

                     II. Articolul 351 TFUE nu se aplică intra-TBI-urilor

Într-adevăr, raționamentul Comisiei Europene este corect: articolul 351 TFUE nu se aplică intra-TBI-urilor. Ceea ce a omis totuși Comisia Europeană să precizeze este că neaplicarea articolului 351 în cazul particular al intra-TBI-urilor nu semnifică în mod automat că Uniunea Europeană poate ignora obligațiile internaționale născute din aceste tratate, ci doar că această problemă va putea fi analizată în raport cu alte principii de drept internațional și/sau de drept al Uniunii Europene.

Interesant ar fi de aflat în speță ce valoare juridică va acorda Uniunea Europeană obligațiilor internaționale care incumbau României înainte de aderarea sa, ținând cont de faptul că în cauza Micula/România s-a reclamat încălcarea unor obligații rezultate din TBI-ul Suedia-România înainte de aderare. TFUE tace în privința obligațiilor internaționale care incumbau statelor membre înainte de aderare și asta în principal datorită incidenței principiului neretroactivității. În plus, nici Actul privind condițiile de aderare a Republicii Bulgaria și a României[6] nu oferă un răspuns clar în această problemă, din lectura art. 2 al actului rezultând doar că obligațiile de respectare a tratatelor UE și a actelor adoptate de instituțiile UE devin efective la data aderării. În plus, art.6 alin.(10) din același act prevede expres: „(10) Cu efect de la data aderării, Bulgaria și România se retrag din orice acord de liber schimb încheiat cu țări terțe, inclusiv din Acordul central european de comerț liber. În măsura în care acordurile încheiate între Bulgaria, România sau amândouă aceste state, pe de o parte, și una sau mai multe țări terțe, pe de altă parte, nu sunt compatibile cu obligațiile care decurg din prezentul act, Bulgaria și România iau toate măsurile necesare pentru a elimina incompatibilitățile constatate. În cazul în care Bulgaria sau România întâmpină dificultăți în adaptarea unui acord încheiat cu una sau mai multe țări terțe înainte de aderare, trebuie să se retragă din acordul respectiv, în conformitate cu clauzele acordului”.

Câteva scurte considerații cu privire la interpretarea art. 6 alin.10 din Actul privind condițiile de aderare a Republicii Bulgaria și a României: reținem obligația României de a se retrage din orice acord de liber schimb încheiat cu țări terțe, obligația devenind efectivă la data aderării. Ne punem prin urmare întrebarea dacă TBI-ul încheiat între România și Suedia intră în categoria acestor acorduri de liber schimb. Răspunsul ar fi negativ din următoarele considerente: (1) Suedia nu este o țară terță în sensul conferit de art. 6 alin. 10, ci un stat membru; (2) TBI-ul România-Suedia nu este un acord de liber schimb, ci un acord strict de investiții. Chiar dacă acordurile cu privire la investiții pot face parte din acorduri de liber schimb sau acorduri economice care conțin o gamă vastă de sectoare, Suedia nu ar fi putut încheia în 2002 un acord de liber schimb cu România din principalul motiv că era stat membru al UE. Or competența exclusivă a UE în această materie nu făcea vreun subiect de dezbatere la acea dată (și nici în prezent). De altfel, Suedia și România au fost împreună parte la un acord de liber schimb, acordul încheiat între EFTA (Convention establishing the European Free Trade Association) și România în mai 1993 (Agreement between EFTA states and Romania). Suedia s-a retras din EFTA în 1995, urmare a aderării la UE, prin urmare, în conformitatea cu art. 38 (3) din acordul EFTA-România, Suedia a încetat să mai fie parte a acestui acord de la data la care retragerea acesteia din EFTA a devenit efectivă. Pe de altă parte, Actul privind condițiile de aderare a Republicii Bulgaria și a României nu putea conține niciun fel de dispoziții cu privire la obligațiile care incumbă statelor aderente cu privire la tratate de investiții, și asta din principalul considerent că la acea dată UE nu avea nicio competență în materia investițiilor străine directe, o astfel de competență fiindu-i conferită ulterior urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona (art. 207(1) TFUE).

Să presupunem totuși că ar fi existat obligația statelor membre de a se retrage din orice acord de investiții încheiat inter se. În ipoteza în care România ar fi denunțat TBI-ul încheiat cu Suedia la data aderării la UE, stingerea acestui tratat nu antrenează în mod automat inaplicabilitatea clauzei ISDS în cauza Micula v. Romania. Clauzele ISDS, ca orice clauză compromisorie, au de principiu propria viață, independentă de soarta TBI-ului. Faptul că un TBI este denunțat și încetează să existe în ordinea juridică internațională nu presupune că diferendele născute din tratat în perioada în care acesta era în vigoare și producea efecte juridice nu vor mai putea fi niciodată reglementate. De altfel, pentru a se proteja clauza ISDS, multe din tratatele bilaterale de investiții conțin ceea ce se numește o sunset clause. Este cazul și TBI-ului România-Suedia, care la articolul 10(3) prevede că pentru a se proja investițiile făcute anterior datei la care denunțarea tratatului devine efectivă, articole 1 – 9 ale tratatului rămân în vigoare pentru o perioadă de 20 de ani. Să facem un calcul ipotetic: dacă România ar fi denunțat tratatul la 1 ianuarie 2007 și să presupunem că în lipsa oricărei opoziții, denunțarea ar fi devenit efectivă la 1 ianuarie 2007, dispozițiile TBI-ului (cu excepția art. 10), în care includem și clauza ISDS (art.7), ar fi rămas în vigoare până la data de 1 ianuarie 2027.

               III. Intra-TBI-urile sunt incompatibile cu dispozițiile din tratatele Uniunii și ar trebui să fie considerate nule

Nu ne propunem să intrăm în polemica privind validitatea intra-TBI-urilor în ordinea juridică internațională, în condițiile în care oricum tribunalele arbitrale de investiții par a respinge argumentul că aderarea la tratatele UE are ca efect stingerea sau caducitatea intra-TBI-urilor. De altfel în cauza Eastern Sugar BV v. The Czech Republic[7], tribunalul arbitral a respins argumentul Comisiei Europene, intervenientă amicus curiae, întemeiat pe art. 59 din Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor, care vizează stingerea unui tratat sau suspendarea aplicării sale urmare a încheierii unui tratat posterior. În respingerea acestui argument tribunalul arbitral a arătat că tratatele Uniunii nu pot fi considerate tratate posterioare intra-TBI-urilor întrucât nu guvernează aceeași materie. Iar un astfel de punct de vedere nu pare a fi singular în reglementarea diferendelor privitoare la investiții rezultate din încălcarea intra-TBI-urilor[8].

Cu privire la problematica validității intra-TBI-urilor ne propunem doar să semnalăm inconsecvențele Comisiei Europene în această privință. Dacă într-adevăr intra-TBI-urile sunt nule de drept așa cum susține Comisia, nu înțelegem de ce aceasta a inițiat procedura de infringement împotriva a 5 state membre (Olanda, Slovacia, Austria, Suedia și România) obligându-le să-și denunțe intra-TBI-urile[9]. De altfel, nici în arbitrajul Micula v. Romania, Comisia nu a fost pe deplin consecventă. În acest sens, amintim că intervenția amicus curiae a Comisiei Europene nu s-a făcut în etapa în care se stabilea jurisdicția și admisibilitatea cererii de arbitraj, când ar fi putut aduce în discuție invaliditatea clauzei ISDS conținută în intra-TBI-ul România-Suedia, ci ulterior, pe fondul cauzei, etapă în care a susținut că interpretarea TBI-ului trebuie făcută în contextul european relevant la acea dată[10]. Ne întrebăm ironic pentru ce ar oferi Comisia o cheie de lectură a unui TBI pe care-l consideră nul? Un act nul mai suportă interpretări? După pronunțarea sentinței, Comisia a intervenit amicus curiae și în procedura de anulare. De această dată a invocat ca motiv de anulare un argument care nu a fost niciodată supus examinării tribunalului arbitral: stingerea TBI-ului România-Suedia urmare a aderării României la UE, reproșând tribunalului arbitral că nu a examinat ex proprio motu un astfel de motiv de declinare a jurisdicției. Motivul de anulare a fost respins de comitetul ad hoc și asta în principal din cauza limitelor pe care Convenția ICSID le impune procedurii de anulare a unei sentințe[11].

                   IV. Deoarece nicio țară terță parte contractantă la Convenția ICSID nu este parte la TBI-ul care face obiectul prezentei proceduri, articolul 351 din tratat nu este relevant în cazul de față

Cu privire la Convenția ICSID, refuzul de a aplica art. 351 TFUE este cu adevărat criticabil. Convenția ICSID este un tratat multilateral și nu un tratat încheiat strict între Suedia și România sau doar între state membre ale Uniunii ca să se justifice neaplicarea art. 351. În plus, Convenția ICSID nu este un acord mixt, altfel spus un acord la care UE să fie parte împreună cu statele membre, ceea ce ar fi condus la o eventuală armonizare a obligațiilor internaționale care revin statelor membre și Uniunii Europene cu privire la un astfel de acord și ar fi adus în discuție cel puțin oportunitatea unei clauze de discontinuitate (clauză care prevede că acordul internațional nu se aplică într-un context intra-UE). Faptul că Suedia și România au devenit părți contractante ale Convenției ICSID fără să fi manifestat rezerve la tratat face ca respectarea obligațiilor care le incumbă prin acesta să nu fie condiționate de ocurența unui eventual conflict cu tratatele Uniunii, situație în care să se confere prioritate legislației UE.

Într-adevăr, în lipsa intra-BIT-ului România-Suedia și a clauzei ISDS, ICSID nu ar fi avut jurisdicție asupra diferendului Micula v. Romania. Dar în condițiile în care consimțământul privind supunerea unui astfel de diferend spre reglementare prin arbitraj trece testul prima facie (cu această ocazie reamintim că în ipoteza în care România ar fi denunțat BIT-ul cu Suedia la data aderării sale la UE, clauza ISDS ar fi fost operantă până cel mai devreme 1 ianuarie 2027), statele contractante sunt obligate să respecte prevederile Convenției ICSID.

Reținem că în Decizia Comisie din 30 martie 2015 nu s-a invocat în niciun moment incompatibilitatea Convenției ICSID cu tratatele UE. Explicație este cât se poate de simplă: Uniunea Europeană și statele membre sunt împreună parte la Tratatul privind Carta energiei, acord mixt în ordinea juridică a UE. Dispozițiile acestui acord internațional sunt obligatorii atât pentru statele membre (atât în raporturi cu terții, cât și în raporturile inter se) cât și pentru UE. În consecință, statele membre și UE trebuie să asigure implementarea efectivă a acestui acord, în caz contrar răspunderea pentru încălcarea obligațiilor poate fi antrenată. Tratatul privind Carta energiei propune trei modalități de reglementare a diferendelor născute din acest tratat, printre care și arbitrajul, una dintre procedurile de arbitraj făcând referire expresă la arbitrajul ICSID. Uniunea Europeană a agreat mecanismul de reglementare a diferendelor prin arbitraj, precizând că va acționa ca respondent în cazul cererilor individuale introduse de către investitori și că va stabili care este respondentul corespunzător după ce va primi cererea de arbitrare[12].

Uniunea Europeană nu poate fi parte a unui arbitraj administrat de ICSID decât dacă acesta se desfășoară prin aplicarea Additional Facility Rules, întrucât nu este parte contractantă a Convenției ICSID. În schimb, statele membre care sunt contractante ale Convenției ICSID pot să-și supună diferendele cu investitorii reglementării prin arbitraj ICSID. Plecând de la aceste observații preliminare putem concluziona că simplul fapt că Uniunea Europeană nu s-a opus mecanismului de reglementare a diferendelor stabilit prin Tratatul privind Carta energiei poate conduce la concluzia că, aprioric, nu există vreo incompatibilate a Convenției ICSID cu tratatele UE.

De altfel, pentru a întări argumentul inexistenței vreunei incompatibilități între Convenția ICSID și tratatele UE vom aminti ca în Avizul nr.1/91 din data de 14 decembrie 1991, Curtea de Justiție a precizat că în eventualitatea în care „un acord internațional prevede un sistem jurisdicțional propriu care include o instanță competentă să soluționeze diferendele dintre părțile contractante la acest acord și, în consecință, să interpreteze dispozițiile acestuia, deciziile acelei instanțe sunt obligatorii pentru instituțiile Comunității, inclusiv pentru Curtea de Justiție (…) Un acord internațional care prevede un astfel de sistem jurisdicțional este, în principiu, compatibil cu dreptul comunitar. Astfel, competența Comunității în domeniul relațiilor internaționale și capacitatea acesteia de a încheia acorduri internaționale implică, în mod obligatoriu, posibilitatea de a se supune deciziilor unei instanțe create sau desemnate în temeiul unor asemenea acorduri, în măsura în care se referă la interpretarea și aplicarea dispozițiilor lor[13]. Continuând raționamentul Curții de Justiție vom arăta că în condițiile în care Tratatul privind Carta energiei prevede un mecanism de reglementare a diferendelor prin arbitraj ICSID, în consecință Convenția ICSID, care conține regulile de procedură arbitrală ale Centrului, nu este incompatibilă cu dreptul UE.

Nu știm dacă adnotările pe marginea Deciziei Comisiei din 30 martie 2015 au reușit sau nu să descâlcească ițele acestui imbroglio. În mod normal, într-un imbroglio, intriga complicată, voit confuză este clarificată printr-un deznodământ surprinzător, cu precizarea că toate clarificările aparțin autorului imbroglio-ului și nu spectatorilor.


[1] Avocat în Baroul Paris, asociat în cabinetul Belot Malan & Associés

[2] Decizia (UE) 2015/1470 a Comisiei din 30 martie 2015 privind ajutorul de stat SA.38517 (2014/C) (ex 2014/NN) pus în aplicare de România — Hotărârea arbitrală în cauza Micula/România din 11 decembrie 2013, [2015] JO L232/42

[3] Eureko B.V v. the Slovak Republic, Award on Jurisdiction, Arbitrability and Suspension, UNCITRAL, PCA Case No. 2008-13, 26 October 2010, parag. 177

[4] Pentru comentarii substanțiale privind articolele din Convenția ICSID la care facem referire a se vedea Christoph H. Schreuer, Loretta Malintoppi, August Reinisch, Anthony Sinclair, The ICSID Convention: a Commentary, Cambridge University Press, 2009

[5] CJUE, Hotărârea Curții (Marea Cameră) din data de 30 mai 2006, Comisia/Irlanda, C-459/03, ECLI:EU:C:2006:345

[6] Actul privind condițiile de aderare a Republicii Bulgaria și a României și adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană, parte a Tratatului de aderare, ratificat prin Legea nr.157/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.465 din 1 iunie 2005

[7] Eastern Sugar B.V.(Netherlands) v. The Czech Republic, SCC Case No. 088/2004, Partial Award, 27 March 2007, para 180

[8] A se vedea cu titlu de exemplu Jan Oostergetel and Theodora Laurentius v. the Slovak Republic, UNCITRAL, Decision on Jurisdiction, 30 April 2010, para 74-77; Eureko B.V v. the Slovak Republic, Award on Jurisdiction, Arbitrability and Suspension, UNCITRAL, PCA Case No. 2008-13, 26 October 2010, parag. 162-176

[9] Press Release, Commission asks Member States to terminate their intra-EU bilateral investment treaties, Brussels, 18 June 2015, accessible at http://europa.eu/rapid/press-release_IP-15-5198_en.htm

[10] Ioan Micula and others v. Romania, ICSID Case No. ARB/05/20, Final Award, 11 December 2013, para 316-317

[11] Ioan Micula and others v. Romania, ICSID Case No. ARB/05/20, Decision on Annulment, 26 February 2016, para 330-339

[12] Statement of the European Communities to the Secretariat of the Energy Charter pursuant to Article 26 (3) (b) (ii) of the Energy Charter Treaty, Statement sent by Council and Commission on 17/11/97, accesibil la: http://www.encharter.org/fileadmin/user_upload/document/Annex_ID.pdf

[13] Avizul nr.1/91 al Curții din 14 decembrie 1991, ECLI:EU:C:1991:490, parag. 39-40

Anamaria Toma-Bianov

Avocat in Baroul Paris si asociat in cabinetul de avocatura BELOT MALAN & ASSOCIES. Doctor in drept international economic si titular al unei diplome de masterat in drept international si european, autoarea si-a urmat cercetarea postdoctorala in domeniul actiunilor in despagubire pentru incalcarea normelor de drept al concurentei ale Uniunii Europene si ale statelor membre.

Anamaria BIANOV practica in principal in domeniul contractelor internationale, litigiilor comerciale, litigiilor transfrontaliere si litigiilor izvorâte din incalcarea normelor de dreptul concurentei. In calitate de avocat, aceasta consiliaza si reprezinta intreprinderi publice si private, precum si state si entitati etatice in procedurile de arbitraj comercial international si in arbitrajele de investitii.

Revista Afaceri juridice europene, nr. 8/2016 – august 2016

***

Rubrici permanente

EVENIMENTE ACTUALIZATE ZILNIC PE BLOG

CSDE 2016: ​Arbitrajul internaţional în contextul dreptului european

Lista trimiterilor preliminare din Romania, inregistrate la CJUE

Noutati – trimiteri preliminare ale instantelor romane la Curtea de Justitie

ARDAE – Asociatia romana de drept si afaceri europene

CSDE – Centrul de Studii de Drept European al Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Romane

 

Posted in Studii si articole.