Roxana Maria Călin, Dragoș Alin Călin, Raport privind seminarul ”How to Handle Court Proceedings Invoking Non-compliance with EU Water Law”, organizat de ERA (Academy of European Law), Trier, 22-24 februarie 2017 – Revista Afaceri juridice europene
Skip to content


Roxana Maria Călin, Dragoș Alin Călin, Raport privind seminarul ”How to Handle Court Proceedings Invoking Non-compliance with EU Water Law”, organizat de ERA (Academy of European Law), Trier, 22-24 februarie 2017

Raport privind seminarul ”How to Handle Court Proceedings Invoking Non-compliance with EU Water Law”, organizat de ERA (Academy of European Law), Trier, 22-24 februarie 2017

 

 

În perioada 22-24 februarie 2017, la Trier, a fost organizat seminarul ”How to Handle Court Proceedings Invoking Non-compliance with EU Water Law”, un workshop pentru judecători și procurori, care a oferit participanților o prezentare generală a legislației Uniunii Europene și a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene în anumite aspecte ținând de domeniul dreptului mediului, fiind discutate chestiuni referitoare la Directiva-cadru privind apa, Directiva privind tratarea apelor urbane reziduale și Directiva privind nitrații.

Prezentul raport are ca obiect prezentarea activităților desfășurate în cadrul programului de formare, a problemelor de drept dezbătute și a soluțiilor relevate.

Prima zi a seminarului a urmărit introducerea în domeniul poluării apelor în Uniunea Europeană (a expus dl. Eric Vindimian), respectiv o prezentare a Directivei 2000/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 octombrie 2000 de stabilire a unui cadru de politică comunitară în domeniul apei (au expus dl. Menno Verheij și dl. Christoph Sobotta).

 

Directiva cadru 2000/60/CE stabilește norme pentru stoparea deteriorării tuturor corpurilor de apă din UE și atingerea „stării bune” a râurilor, a lacurilor și a apelor subterane ale Europei. Printre aceste norme se numără protejarea tuturor formelor de apă: apele interioare, de suprafață, de tranziție, de coastă și subterane; redresarea ecosistemelor din aceste ape și din jurul acestora; reducerea poluării în corpurile de apă; garantarea unei utilizări durabile a apei de către persoanele fizice și de către întreprinderi. Apa nu este un produs comercial ca oricare altul, ci o moștenire care trebuie păstrată, protejată și tratată ca atare.

Potrivit art.1 litera (a) din Directiva 2000/60, obiectul acesteia este de a stabili un cadru pentru protecția apelor interioare de suprafață, a apelor de tranziție, a apelor de coastă și a apelor subterane, urmărind prevenirea deteriorărilor ulterioare, conservarea și îmbunătățirea stării ecosistemelor acvatice și a ecosistemelor terestre care depind în mod direct de ecosistemele acvatice. Dispoziția menționată impune două obiective distincte, deși intrinsec legate. Pe de o parte, conform art. 4 alin.(1) litera (a) punctul (i) din Directiva 2000/60, statele membre pun în aplicare măsurile necesare pentru a preveni deteriorarea stării tuturor corpurilor de apă de suprafață (obligația de a preveni deteriorarea). Pe de altă parte, în aplicarea acestui articol 4 alineatul (1) litera (a) punctele (ii) și (iii), statele membre protejează, îmbunătățesc și refac toate corpurile de apă de suprafață cu scopul de a obține o stare bună cel mai târziu la sfârșitul anului 2015 (obligația de îmbunătățire).

Directiva stabilește responsabilități clare pentru autoritățile naționale. Acestea trebuie: să identifice bazinele hidrografice care se află pe teritoriul lor – adică zonele terestre înconjurătoare din care apa se scurge în anumite sisteme hidrografice; să desemneze autorități pentru gestionarea acestor bazine în conformitate cu normele UE; să analizeze caracteristicile fiecărui bazin hidrografic, inclusiv impactul activității umane și realizarea unei evaluări economice a utilizării apei; să monitorizeze starea apei din fiecare bazin; să înregistreze zone protejate, cum ar fi cele folosite pentru apa potabilă, care necesită atenție specială; să elaboreze și să pună în aplicare „planuri de gestionare a districtului hidrografic” pentru a preveni deteriorarea apelor de suprafață, a proteja și a spori calitatea apelor subterane și a conserva zonele protejate; să garanteze recuperarea costurilor serviciilor de utilizare a apei, astfel încât resursele să fie utilizate eficient, iar poluatorii să plătească; să informeze și să consulte publicul cu privire la planurile de gestionare a districtului hidrografic.

Este prima directivă ce asigură dezvoltarea durabilă, respectiv armonizarea     dezvoltării sistemului socio-economic cu capacitatea de suport a mediului acvatic.

Scopurile directivei sunt: atingerea “stării bune” a tuturor corpurilor de apă în regim natural din Europa până în anul 2015; conservarea “stării bune” și “foarte bune” a corpurilor de apă, acolo unde deja există; atingerea “potențialului ecologic bun” pentru corpurile de apă puternic modificate și artificiale; conformarea cu obiectivele de mediu stabilite de celelalte directive în domeniul apei pentru ariile protejate.

Obiectivele directive sunt următoarele: prevenirea deteriorării, protecția și îmbunătățirea stării ecosistemelor acvatice, avându-se în vedere cerințele de apă ale acestora, permanentele interacțiuni între ecosistemele acvatice și ecosistemele terestre adiacente si zonele umede; promovarea folosirii durabile a apei bazată pe protecția pe termen lung a resurselor de apă; intensificarea protecției și îmbunătățirii stării mediului acvatic prin măsuri specifice de reducere progresivă a emisiilor și a pierderilor de substanțe prioritare și de închidere totală sau etapizată a emisiilor și a pierderilor de substanțe prioritare periculoase în apă; prevenirea poluării apelor subterane si reducerea progresivă a poluării acestora; reducerea efectelor negative ale fenomenelor hidrometeorologice periculoase – inundații și secete.

Termenii noi utilizați de directivă: corp de apă de suprafață (un element discret si semnificativ al apelor de suprafață: râu, lac, canal, sector de râu, sector de canal, ape de tranziție, o parte din apele marine litorale; un corp de apă de suprafață este format din apă, patul albiei și zona riverană, care este relevantă pentru flora și fauna acvatică); corpuri de apă puternic modificate (acele corpuri de apă de suprafață care, din cauza alterărilor fizice, și-au schimbat substanțial caracterul lor natural); corpuri de apă artificiale (acele corpuri de apă de suprafață create de activitatea umană); starea bună: pentru apele de suprafață – “starea ecologică bună” structura și funcțiile ecosistemelor acvatice; “starea chimică bună” – calitatea apei din punct de vedere chimic (atunci când concentrațiile poluanților nu depășesc limitele din standardele de calitate de mediu sau cele prevăzute în alte reglementări de mediu); pentru corpurile puternic modificate și artificiale se definește potențialul ecologic bun – obiectiv de calitate mai puțin sever decât starea bună; pentru apele subterane – “starea cantitativă bună”, neafectarea directă sau indirectă de captări.      

Starea apelor poate fi clasificată în cinci categorii de calitate: foarte bună (>0.95-1.00); bună (>0.8-0.95); moderată (>0.6-0.8); nesatisfăcătoare (>0.3-0.6); degradată (0-0.3). Se compară valorile parametrilor monitorizați în secțiunea respectivă cu valorile  parametrilor din secțiunea de referință. Sunt avute în considerare 4 elemente ale calității biologice – fitoplancton, macrofite, fitobentos, nevertebrate și pești; 3 elemente ce privește calitatea hidromorfologică – regimul hidrologic, continuitatea râului și condițiile morfologice; 3 elemente fizico-chimice de calitate: condițiile generale și concentrația de poluanți specifici sintetici și non-sintetici.

Elemente revoluționare ale directivei: gospodărirea apelor în Uniunea Europeană se va realiza la nivel bazinal; gospodărirea integrata apă de suprafață-ape subterane-zone umede și alte tipuri de ecosisteme dependente de ecosistemele acvatice; stabilirea obiectivului comun de “stare bună”, ce trebuie atins după implementarea măsurilor cuprinse în Planul de gospodărire a apelor; caracterizarea stării apelor în 5 categorii de calitate, în funcție de elementele biologice, având în vedere că aceste elemente integrează și reflectă sinergic toate tipurile de impact și condițiile de mediu pe o perioadă mai lunga de timp. Elementele fizico-chimice, hidrologice și morfologice sunt elemente ajutătoare pentru caracterizarea stării apelor; definirea stării de referință pentru apele de suprafață; definirea categoriei de “corpuri de apă puternic modificate“ și “corpuri de apă artificiale”; recuperarea costurilor pentru serviciile de apă; participarea publicului la elaborarea Planului de management al apelor.

Rapoartele din perioada anilor 1990 au relevat degradarea calității și a cantității apelor. În ceea ce privește calitatea, unele îmbunătățiri au fost efectuate din punct de vedere al eliminării utilizării anumitor substanțe, dar presiunea privind modul de utilizare a crescut. În ceea ce privește cantitatea apelor, aceasta este afectată în principal de activitatea din agricultură, industrie, serviciile din turism și utilizarea casnică. Ecosistemele acvatice și terestre se află într-o stare de dependență, astfel că scăderea cantității și a calității apelor afectează întreg ecosistemul.

Directiva cadru asupra apei integrează condițiile de protecție a surselor de apă și reglementează managementul apelor de suprafață și apelor subterane; calitatea și cantitatea apelor; calitatea chimică și ecologică a apelor; valorile limită de emisii și standardele de calitate a mediului. Directiva stabilește principii comune și un cadru global de acțiune pentru protecția apelor și asigură coordonarea, integrarea, precum și, pe termen mai lung, dezvoltarea principiilor generale și a structurilor care permit protecția și o utilizare viabilă din punct de vedere ecologic a apei în Uniunea Europeană. Este necesar ca principiile comune și cadrul global de acțiune stabilite de directivă să fie dezvoltate ulterior de statele membre prin intermediul adoptării unor măsuri specifice în termenele prevăzute de directivă. Aceasta din urmă nu vizează totuși o armonizare completă a normelor statelor membre în domeniul apei (CJ, Hotărârea Comisia/Luxemburg, C‑32/05, EU:C:2006:749, punctul 41, și CJ, Hotărârea Comisia/Germania, C‑525/12, EU:C:2014:2202, punctul 50).

Directiva cadru asupra apei se aplică apelor de suprafață – art. 1 (1), (3), (4), (5), 6), (7), (8) și (9) și apelor subterane – art. 2 (2). În definiția apelor de suprafață intră: toate apele interioare stătătoare sau curgătoare de la suprafața pământului inclusiv râurile, lacurile și corpurile de apă puternic modificate; apele de tranziție și apele de coastă, apele teritoriale din perspectiva atingerii obiectivului unui stări chimice bune– alte ape marine intră sub incidența Directivei 2008/56.

În anul 2015 în Uniunea Europeană, potrivit statisticilor, 53% din apele de suprafață erau clasificate ca având stare ecologică bună, în 2009 doar 43% aveau acest statut. Prin urmare, statusul ecologic al apelor s-a îmbunătățit foarte încet.

Apele de suprafață ale căror corpuri au fost puternic modificate sunt indicate în directivă în art. 4 (1): baraje, zone de protecție împotriva inundațiilor, porturi, Potrivit art. 4 (3) din directivă, apă artificială este un corp de apă creat de om unde acesta nu exista cum ar fi: canale, bazinele de stocare. Pentru aceste corpuri de apă directiva prevede atingerea unei bune stări ecologice: valorile ar trebui să fie cât mai asemănătoare celei mai apropiate ape de suprafață comparabilă cu tipul de corp de apă analizat.

Ariile protejate sunt reglementate în art. 4 (1) (c), art. 6 și Anexa IV: statele membre asigură respectarea tuturor standardelor și obiectivelor cel târziu până în 2015, cu excepția cazului în care se prevede altfel în legislația UE în care au fost stabilite ariile protejate individuale. În anexa IV sunt indicate: zonele desemnate pentru captarea apei destinate consumului uman, zonele desemnate pentru protecția speciilor acvatice importante din punct de vedere economic, apele de scăldat, zonele vulnerabile desemnate în Directiva privind nitrații, arii sensibile desemnate în Directiva privind apele uzate urbane, siturile Natura 2000.

Interzicerea oricărei deteriorări a apelor este o obligație generală a statelor membre (CJ, cauza C-461/13, Bund für Umwelt und Naturschutz Deutschland). Această interdicție generală este relevantă pentru emiterea oricărei autorizații pentru proiecte individuale care afectează un corp de apă.

Sunt permise schimbări care să conducă la deteriorare în următoarele condiții: toate măsurile de atenuare posibile au fost luate, dezvoltarea și motivele pentru aceasta au fost făcute publice, beneficiile dezvoltării sunt mai mari decât beneficiile rezultate din protejarea obiectivelor directivei, iar dezvoltarea propusă privește un interes public și nu trebuie să existe nicio opțiune semnificativă mai bună pentru mediu.

Raportat la art. 4 (7) din Directivă, privitor la excepțiile aplicabile de la obligația de a preveni orice deteriorare a corpurilor de apă, pentru a se aproba un proiect de dezvoltare care afectează un corp de apă trebuie să existe o analiză a impactului acestui proiect utilizând date rezultate din monitorizarea altor proiecte și rapoarte ale experților, descrierea impactului trebuie să privească: afectarea calității fiecărui element, luarea în considerare a efectelor cumulative provenite din desfășurarea altor activități, luarea în considerare a altor corpuri de apă relevante. Trebuie avut totodată în considerare interesul public, statele membre beneficiind de o marjă de apreciere (CJ, cauza C-346/14, Comisia Europeană împotriva Republicii Austria). Este important mai ales dacă interesul urmărit este recunoscut ca fiind legitim de legislația UE. Punerea în balanță a interesului public invocat și a obiectivului stabilit de directivă trebuie să fie parte din raționamentul ce stă la baza aprobării proiectului.

Orice deteriorare a stării unui corp de apă trebuie evitată, independent de planificările pe termen mai lung prevăzute de planuri de gestionare și de programe de măsuri. Obligația de a preveni deteriorarea stării corpurilor de apă de suprafață trebuie respectată în fiecare stadiu al punerii în aplicare a Directivei 2000/60 și este aplicabilă oricărui tip și oricărei stări a unui corp de apă de suprafață pentru care a fost adoptat sau ar fi trebuit să fie adoptat un plan de gestionare. Statul membru în cauză are, în consecință, obligația de a refuza autorizarea unui proiect în cazul în care acesta este de natură să deterioreze starea corpului de apă în discuție sau să compromită obținerea unei stări bune a corpurilor de apă de suprafață, cu excepția cazului în care se consideră că proiectul respectiv intră sub incidența unei derogări în temeiul art.4 alin.(7) din această directivă.

Art.4 alin.(1) litera (a) punctele (i)-(iii) din Directiva 2000/60 trebuie interpretat în sensul că statele membre au obligația, cu excepția cazului în care se acordă o derogare, să refuze autorizarea unui proiect special atunci când acesta poate cauza o deteriorare a stării unui corp de apă de suprafață sau atunci când afectează obținerea unei stări bune a apelor de suprafață sau a unui potențial ecologic bun și a unei stări chimice bune a acestor ape la data prevăzută de directiva menționată.

În cauza C-346/14, Comisia Europeană împotriva Republicii Austria, în care se punea în discuție încălcarea de către Austria a obligației statuate în Directiva cadru asupra apei prin autorizarea construirii unei centrale hidroelectrice pe Schwarze Sulm, râu clasificat în categoria de calitate foarte bună, s-au reținut următoarele:

Cu excepția cazului în care se acordă o derogare, trebuie evitată orice deteriorare a stării unui corp de apă de suprafață. Astfel, obligația de a preveni o astfel de deteriorare rămâne valabilă la fiecare etapă de punere în aplicare a Directivei 2000/60 și este aplicabilă oricărui tip, precum și oricărui corp de apă de suprafață pentru care s‑a adoptat un plan de gestionare. Statul membru în cauză are, în consecință, obligația de a refuza autorizarea unui proiect în cazul în care acesta este de natură să deterioreze starea corpului de apă în discuție sau să compromită obținerea unei stări bune a corpurilor de apă de suprafață, cu excepția cazului în care se consideră că proiectul respectiv intră sub incidența unei derogări în temeiul art.4 alin.(7) din această directivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 iulie 2015, Bund für Umwelt und Naturschutz Deutschland, C‑461/13, EU:C:2015:433, punctul 50).

Curtea a statuat că, dacă un proiect poate cauza efecte negative pentru apă, precum cele prevăzute la art.4 alin.(7) din directivă, acesta poate fi autorizat dacă sunt îndeplinite cel puțin condițiile prevăzute la art.4 alin.(7) literele (a)-(d) din aceeași directivă (Hotărârea din 11 septembrie 2012, Nomarchiaki Aftodioikisi Aitoloakarnanias și alții, C‑43/10, EU:C:2012:560, punctele 67 și 69).

Pentru a determina dacă decizia din 2007 a autorităților austriece a fost adoptată cu respectarea cerințelor prevăzute la art.4 alin.(7) din Directiva 2000/60, trebuie să se analizeze, mai întâi, dacă au fost luate toate măsurile practice pentru a atenua impactul negativ al proiectului contestat asupra stării corpului de apă în cauză, în al doilea rând, dacă motivele aflate la baza acestui proiect erau indicate și motivate explicit, în al treilea rând, dacă proiectul menționat servea unui interes public major și/sau dacă beneficiile pentru mediu și societate legate de realizarea obiectivelor enunțate la art.4 alin.(1) din această directivă sunt inferioare beneficiilor pentru sănătatea umană, menținerea securității persoanelor sau dezvoltarea durabilă care ar rezulta din punerea în aplicare a acestui proiect și, în al patrulea rând, dacă obiectivele benefice urmărite nu pot fi realizate, din motive de fezabilitate tehnică sau de costuri disproporționate, prin mijloace care ar constitui o opțiune mult mai bună din punct de vedere ecologic (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 septembrie 2012, Nomarchiaki Aftodioikisi Aitoloakarnanias și alții, C‑43/10, EU:C:2012:560, punctul 67).

Construirea unei centrale hidroelectrice, precum cea care face obiectul proiectului contestat, poate efectiv să prezinte un interes public major. În această privință, statelor membre trebuie să li se recunoască o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă un proiect particular prezintă un asemenea interes. în cadrul acestei marje de apreciere. Republica Austria a putut considera în mod întemeiat că proiectul contestat, care urmărea promovarea producerii de energie regenerabilă prin energie hidroelectrică, este de interes public major. Promovarea surselor regenerabile de energie, care este o prioritate importantă a Uniunii, se justifică în special prin faptul că exploatarea acestor surse de energie contribuie la protecția mediului și la dezvoltarea durabilă și că poate contribui la siguranța și la diversificarea aprovizionării cu energie și poate accelera atingerea obiectivelor Protocolului de la Kyoto, anexat la Convenția‑cadru a Organizației Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice (Hotărârea din 26 septembrie 2013, Nomarchiaki Aftodioikisi Aitoloakarnanias și alții, C‑195/12, EU:C:2013:598, punctul 56).

În speță, autoritățile naționale au evaluat comparativ beneficiile preconizate ale proiectului contestat și deteriorarea care s‑ar cauza corpului de apă de suprafață al râului Schwarze Sulm. Pe baza acestei evaluări comparative, ele au putut considera că acest proiect s‑ar afla la baza unui beneficiu pentru dezvoltarea durabilă, că toate măsurile practice au fost luate pentru a atenua impactul negativ al proiectului menționat asupra stării acestui corp de apă de suprafață și că obiectivele urmărite prin acest proiect nu puteau fi realizate, din motive de fezabilitate tehnică sau de costuri disproporționate, prin mijloace care ar fi constituit o opțiune mult mai bună din punct de vedere ecologic. În această privință, guvernatorul din Stiria s‑a întemeiat în special pe un studiu efectuat de Institutul pentru Administrarea Electricității și Inovării în Materie de Energie, care îi fusese transmis de solicitanții autorizației de construcție a centralei hidroelectrice. Autoritățile austrice au t prevăzut măsuri practice pentru a atenua impactul negativ al proiectului contestat asupra stării corpului de apă în cauză, în special pentru a limita atingerile aduse de acest proiect migrației piscicole, prin instituirea unei asistențe la aceste migrații. 79   În continuare, planul din 2009 a integrat, conform articolului 4 alin.(7) lit.(b) din Directiva 2000/60, o analiză a beneficiilor preconizate ale proiectului contestat, și anume o producție de energie hidroelectrică reprezentând 2 la mie din producția regională și 0,4 la mie din producția națională.

Contrar celor susținute de Comisie, guvernatorul din Stiria a analizat proiectul contestat în ansamblul său, inclusiv impactul direct și indirect al acestuia asupra obiectivelor Directivei 2000/60 și a evaluat comparativ avantajele acestui proiect și efectele negative ale acestuia asupra stării corpului de apă de suprafață al râului Schwarze Sulm. În particular, în cadrul acestei analize, el a ținut seama de faptul că acest râu prezenta o calitate ecologică foarte importantă, dar a considerat că, având în vedere diferitele avantaje preconizate ale proiectului menționat, interesul public aferent acestuia era net superior atingerilor aduse obiectivului de nedeteriorare urmărit de această directivă. Prin urmare, acesta nu s‑a limitat să invoce într‑un mod abstract interesul public major pe care îl prezintă producerea de energie regenerabilă, ci s‑a întemeiat pe o analiză științifică detaliată și specifică acestui proiect, înainte de a concluziona că erau îndeplinite condițiile unei derogări de la interdicția deteriorării.

În cauza C-461/13, Bund für Umwelt und Naturschutz Deutschland, între altele, s-a pus întrebarea dacă expresia «deteriorarea stării» care figurează la art.4 alin.(1) litera (a) punctul (i) din Directiva 2000/60 trebuie interpretată în sensul că se referă numai la schimbările negative care duc la clasificarea în cadrul unei clase inferioare potrivit anexei V la această directivă?.

În speță, prin decizia de aprobare din 15 iulie 2011, Direcția Apelor și a Navigației din zona Nord‑vest (Wasser- und Schiffahrtsdirektion Nordwest), o autoritate administrativă federală, a aprobat trei proiecte privind amenajarea fluviului Weser, care constituie o cale navigabilă federală. Realizarea proiectelor în cauză implică dragarea albiei fluviului respectiv în șenale. După ce va fi realizată operațiunea inițială de adâncire în cadrul proiectului de amenajare, vor fi necesare dragări de întreținere regulate. Se preconizează ca cea mai mare parte a reziduurilor de dragare care vor rezulta din operațiunile de amenajare și de întreținere ale acestui fluviu să fie deversate în anumite zone ale Weserului exterior și ale Weserului inferior care erau deja utilizate în acest scop. Direcția Apelor și a Navigației din zona Nord‑vest a examinat, în decizia de aprobare, compatibilitatea proiectelor în cauză cu obiectivul de a preveni deteriorarea stării maselor de apă prevăzut de Directiva 2000/60. Această autoritate a ajuns la concluzia că nu se preconizează o deteriorare, în sensul directivei menționate, a apelor de coastă.

În schimb, aceasta a considerat că starea actuală a anumitor corpuri de apă ale Weserului va tinde să fie modificată în mod negativ ca urmare a efectelor proiectelor de amenajare în cauză, fără ca aceasta să ducă la o modificare a clasei de stare potrivit anexei V la Directiva 2000/60. În opinia Direcției Apelor și a Navigației din zona Nord‑vest, o astfel de deteriorare în cadrul unei clase de stare nu ar trebui considerată o deteriorare a potențialului ecologic sau a stării corpului de apă în cauză. Bund für Umwelt und Naturschutz Deutschland eV a contestat decizia de aprobare și invocă în această privință, în special nerespectarea unor dispoziții privind protecția apelor care se întemeiază pe Directiva 2000/60.

Curtea a statuat că structura categoriilor de derogări prevăzute la art.4 alin.(7) din Directiva 2000/60 permite să se considere că art.4 din această directivă nu conține doar obligații de principiu, ci vizează și proiecte speciale. Astfel, motivele de derogare se aplică, printre altele, în cazul în care nerespectarea obiectivelor urmează unor noi modificări ale proprietăților fizice ale corpului de apă de suprafață, iar de aici rezultă efecte negative. Or, această situație poate interveni ca urmare a unor noi autorizări de proiecte. Într‑adevăr, este imposibil să se prevadă separat un proiect și punerea în aplicare a planurilor de gestionare.

CJ a răspuns la prima și la a patra întrebare în sensul că articolul 4 alineatul (1) litera (a) punctele (i)-(iii) din Directiva 2000/60 trebuie interpretat în sensul că statele membre au obligația, cu excepția cazului în care se acordă o derogare, să refuze autorizarea unui proiect special atunci când acesta poate cauza o deteriorare a stării unui corp de apă de suprafață sau atunci când afectează obținerea unei stări bune a apelor de suprafață sau a unui potențial ecologic bun și a unei stări chimice bune a acestor ape la data prevăzută de directiva menționată.

Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări, instanța de trimitere a solicitat, în esență, să se stabilească dacă noțiunea „deteriorare a stării” unui corp de apă de suprafață, care figurează la art.4 alin.(1) litera (a) punctul (i) din Directiva 2000/60, trebuie interpretată în sensul că se referă numai la schimbările negative care duc la clasificarea acestui corp de apă în cadrul unei clase inferioare potrivit anexei V la această directivă (teoria claselor de stare). În cazul unui răspuns negativ, cu alte cuvinte, în cazul în care această noțiune se referă la orice schimbare negativă a corpului de apă în cauză („teoria statu‑quoului”), instanța de trimitere solicită să se stabilească criteriile care permit să se constate o deteriorare a stării unui corp de apă de suprafață.

Conform punctului 1.4.2 subpunctul (i) din anexa V la Directiva 2000/60, pentru categoriile de apă de suprafață, un corp de apă este clasificat într‑o clasă imediat inferioară din momentul în care indicele unuia dintre elementele de calitate coboară sub nivelul corespunzător clasei actuale. Această regulă, numită „one aut all out”, este legată de definiția „stării unei ape de suprafață” prevăzută la art.2 punctul 17 din această directivă, care trebuie determinată de cea mai nefavorabilă valoare a stării sale ecologice și a stării sale chimice.

În temeiul art.2 punctul 21 din Directiva 2000/60, starea ecologică este expresia calității structurii și a funcționării ecosistemelor acvatice asociate apelor de suprafață, clasificată în conformitate cu anexa V la această directivă, care califică respectivele clasificări ale stării ecologice drept „definiții normative”.

O altă interpretare a acestei noțiuni ar descuraja, în schimb, statele membre să prevină deteriorările stării unui corp de apă de suprafață în interiorul unei clase de stare. Astfel, în măsura în care clasificarea unui corp de apă de suprafață depinde de cea mai nefavorabilă valoare a parametrilor aplicabili, toate celelalte valori ar putea fi scăzute fără ca acest fapt să determine consecințe juridice.

Aplicarea regulii „one out all out” în legătură cu teoria claselor de stare ar determina de asemenea excluderea apelor din clasa cea mai joasă din domeniul de aplicare al obligației de a preveni deteriorarea stării acestora. Astfel, după o clasificare a unui corp de apă în această clasă de stare, o nouă degradare a stării acesteia nu ar mai fi posibilă din punct de vedere juridic. Or, ținând seama de finalitatea Directivei 2000/60, acest tip de corpuri de apă necesită o atenție deosebită în cadrul gestionării apelor.

CJ a răspuns că există o „deteriorare a stării” unui corp de apă de suprafață, în sensul art.4 alin. (1) litera (a) punctul (i) din Directiva 2000/60, de îndată ce starea a cel puțin unu dintre elementele de calitate, în sensul anexei V la directiva menționată, se degradează cu o clasă, chiar dacă această degradare nu se traduce printr‑o degradare de clasificare, în ansamblul său, a corpului de apă de suprafață. Cu toate acestea, în cazul în care elementul de calitate în cauză, în sensul anexei menționate, figurează deja în clasa cea mai joasă, orice degradare a acestui element constituie o „deteriorare a stării” unui corp de apă de suprafață, în sensul art.4 alin.(1) litera (a) punctul (i) menționat.

Mijloace pentru a atinge obiectivele Directivei asupra apei: caracterizarea bazinelor de apă pe regiuni River Basin Districts – art. 5, anexele II și III; identificarea și delimitarea suprafețelor de apă și apelor subterane, corpurilor de apă puternic modificate, identificarea activităților umane care pune presiune asupra apelor, analiza impactului acestor activități umane, identificarea corpurilor de apă care vor fi afectate imediat neaducând astfel la îndeplinire obiectivele directivei – ape cu risc; efectuarea unei analize economice a utilizării apelor; măsuri suplimentare necesare pentru atingerea obiectivelor directivei pot fi prevăzute și luate de fiecare stat membru: recuperarea costurilor – poluatorul plătește; asigurarea calității apei pentru consum, controlul asupra captării; controlul emisiilor atât asupra unor puncte de emisie cât și asupra emisiilor difuze, control asupra alterărilor morfologice, prohibirea totală a deversărilor directe în apele de suprafață.

Directiva privind apa stabilește excepții și de la obiectivele art. 4; din perspectiva datei finale de atingere a obiectivului, anul 2015 – sunt prevăzute limitele anilor 2021 și 2027 pentru state care au aderat la Uniune după anul 2007; obligația de a obține o stare bună, obiective mai puțin stricte permise în anumite condiții – art. 4.5; deteriorarea temporară a statutului poate fi acceptată dacă are loc din cauze naturale sau de forță majoră – art. 4.6: inundații extreme, condiții termice severe prelungite, fenomene hidrologice imprevizibile. Excepția este aplicabilă după producerea evenimentului. Statele membre sunt obligate să ia măsuri practice pentru a preveni alte deteriorări și să elaboreze, totodată, un plan de gestionare a secetei; excepțiile de la obligația de a preveni orice deteriorare care ar determina evitarea atingerii scopului impus de directivă de a obține o bună calitate a apelor sunt reglementate în art. 4.7.

Relevanța Directivei privind apa din perspectiva instanțelor naționale:

• Comisia Europeană este cea sesizează CJUE dacă un stat a încălcat obligația de a îndeplini obiectivele directivei;

• în fața instanțelor naționale, procedurile pot fi demarate de utilizatorii apelor care sunt grevați de măsurile de îmbunătățire și menținere a calității apei;

• în ceea ce privește calitatea procesual activă a ONG-urilor (organizațiile de mediu) ori a utilizatorilor apelor de a formula acțiune în fața instanțelor naționale – a se vedea cauza C-404/13 – Client Earth Case on Ambient Air Quality sau cauzele: C-663/15, C- 664/15, aflate pe rol;

• Efectul direct: art. 4 este suficient de clar stabilind o obligație în sarcina statelor membre, acestea având o marjă de apreciere în privința excepțiilor de la obligația de a preveni orice deteriorare a apelor.

• Avocatul general M. Bobek a opinat că art. 4 din Directivă nu are efect direct.

Art.9 din directivă preia principiul poluatorul plătește (art. 191 alin.(2) din TFUE). Principiul se întemeiază pe analiza economică a utilizării apelor, determinând ca utilizatorii apelor să plătească este mai eficient, efectiv, corect și cel mai puțin costisitor pentru societate. Costurile suportate trebuie să privească cheltuielile financiare, de mediu, costurile cu resursele utilizate și asociate cu serviciile privind apa. Cine plătește? Utilizatorii apelor din industrie, agricultură și consumatorii casnici. Art. 9 alin.(4) prevede posibilitatea de a excepta practicile stabilite pentru o anumită activitate de utilizare a apei. Se recunoaște o marjă largă de apreciere a statului membru.

A doua zi a seminarului a debutat cu prezentarea Directivei 91/271/CEE privind tratamentul apelor reziduale urbane (a prezentat dl. Andrej Kmecl).

Obiectivul directivei privește protecția mediului împotriva efectelor produse de evacuarea apelor uzate urbane insuficient epurate și a apelor uzate industriale biodegradabile.

Apele uzate urbane sunt apele uzate menajere, amestecul de ape uzate menajere și ape pluviale, amestecul de ape uzate menajere cu ape uzate industrial, amestecul de ape uzate menajere cu ape uzate industriale și ape pluviale.

Apele uzate menajere sunt ape uzate de la așezări umane și servicii care sunt predominant rezultate din metabolismul uman și de la activitățile casnice.

Apele uzate industriale reprezintă orice fel de ape uzate ce se evacuează din incintele in care se desfășoară activități industriale și/sau comerciale, altele decât apele uzate menajere și apele pluviale.

Eutrofizarea (art.2 din directivă) înseamnă îmbogățirea apei cu elemente nutritive, în special cu compuși ai azotului și/sau ai fosforului, provocând o dezvoltare accelerată a algelor și a vegetalelor din specii superioare, care duce la o perturbare nedorită a echilibrului organismelor prezente în apă și la o degradare a calității apei respective.

Materiile organice sunt oxidate de microorganisme, iar cantitatea de oxigen utilizată în acest proces reprezintă încărcarea organica biodegradabilă – BOD, termen specific Directivei. BOD este un criteriu al nivelului poluării organice a apei: apa nepoluată are o BOD ≤1 mg/l; apa moderat poluată: 2-8 mg/l; apa poluată sever: ≥8 mg/l; apă de canalizare netratată are o BOD care se ridică până la 600mg/l.  BOD e măsurată la cinci zile. Populația echivalentă (echivalent-locuitor) înseamnă încărcarea organică biodegradabilă cu o cerere biochimică de oxigen în cinci zile (CBO5) de 60 de grame de oxigen pe zi.

Tratamentul apelor reziduale urbane poate fi primar (epurarea apelor uzate urbane prin procese fizice si/sau chimice care implica decantarea / sedimentarea suspensiilor – CBO5 min. 20%, MTS min. 50%), secundar (epurarea apelor uzate urbane prin procese care implică, în general, epurare biologică urmată de decantare secundară sau alte procedee care respectă cerințele menționate în Anexa I, Tabel 1) sau terțiar (mai strict decât cel secundar – potrivit art. 5 alin. 2 din Directivă, statele membre veghează ca apele urbane reziduale care intră în sistemele de colectare, înainte de a fi evacuate în zonele sensibile, să facă obiectul unei tratări mai riguroase pentru toate evacuările care provin din aglomerări cu populația echivalentă mai mare de 10 000.

Statele membre au obligația de a efectua tratamentul apelor reziduale descărcate din puncte industriale, fiind îndrituite să planifice aceste tratament, să îl reglementeze, monitorizeze, să colecteze și să raporteze informațiile.

Obiectivul directivei merge dincolo de protecția ecosistemelor acvatice și urmărește conservarea speciei umane, a faunei, a florei, a solului, apei, aerului și peisajului de orice efect advers semnificativ cauzat de creșterea accelerată a algelor și alte forme de viață rezultate din deversarea apelor reziduale urbane (CJ, cauza C – 280/02, Comisia Europeană împotriva Franței).

Aglomerarea reprezintă aria unde populația și/sau activitățile economice sunt suficient de concentrate pentru ca apele reziduale să fie colectate și supuse tratamentului rezidual pentru a putea fi deversate. Directiva nu oferă o definiție a sintagmei suficient de concentrate (sufficient concentration). Statul membru poate reglementa un criteriu în acest sens, spre exemplu în Lituania concentrarea suficientă este de 10 populație echivalentă pe o suprafață de 10000 mp. În cauza C-316/06, Comisia Europeană împotriva Irlandei, Comisia a indicat că existența aglomerației este independentă de existența unui sistem de colectare sau prezența unei stații de epurare (treatment plant).

Colectarea apelor uzate (art. 3 din directivă) presupune că toate aglomerările cu populație echivalentă mai mare de 2000 trebuie să fie prevăzute cu sisteme de colectare a apelor uzate. Lipsa sistemului de colectare poate fi justificată de stat doar dacă dovedește că acesta nu ar produce niciun beneficiu mediului sau ar implica costuri excesive și, cumulativ, sunt utilizate sisteme individuale sau alte sisteme corespunzătoare care ating același nivel al protecției mediului.

Art. 4 din directivă impune ca toate apele colectate, înainte de a deversare, să fie supuse tratamentului secundar sau unui tratament echivalent pentru toate aglomerările mai mari de 10.000 populație echivalentă; în cazul deversărilor în ape proaspete și estuare pentru aglomerările mai mari de 2000 populație echivalentă. Excepția reglementată de art. 4: deversarea apelor reziduale în apele din regiuni montane înalte, situate la peste 1500 mp față de nivelul mării, unde este dificil de implementat tratamentul efectiv biologic din cauza temperaturilor scăzute, poate fi supusă unui tratament mai puțin strict, dar exclusiv în cazul în care studii detaliate indică faptul că o asemenea deversare nu are efecte adverse asupra mediului.

În ceea ce privește ariile sensibile (art. 5 din directivă), revine statelor membre să le identifice. Anexa II stabilește criteriile de identificare: apele aflate ca fiind eutrofice sau pe cale să devină eutrofice în viitorul apropiat dacă nicio măsură de protecție nu e luată; apele proaspete de suprafață vizate de captare pentru apă de băut care ar putea conține mai mulți nitrați decât e permis de Directiva privind apa. Statele membre nu sunt obligate să identifice ariile sensibile dacă au implementat tratamentul terțiar pe întreg teritoriul lor. Aproximativ 75% din întreg teritoriul Uniunii Europene este identificat ca fiind arie sensibilă.

Deversările apelor reziduale urbane în ariile sensibile din aglomerări mai mari de 10.000 populație echivalentă vor fi supuse unui proces mai strict decât tratamentul secundar. Standardele pentru tratament sunt cele prevăzute în Anexa I. Excepție: în situația în care statul membru dovedește că obține prin tratament o reducere mai mare de 75% din totalul fosforului și nitrogenului (CJ, cauza C-452/05, Comisia Europeană/Luxemburg). Deversările luate în considerare includ deversările din stațiile de epurare situate în punctele de captare relevante situate în apropierea ariilor sensibile.

Ariile mai puțin sensibile, în sensul art. 6 din directivă, cuprind: corpuri de apă de mare în care deversările apelor reziduale nu produc efecte adverse pentru mediu din cauza unor circumstanțe specifice; se ia în considerare riscul de influență negativă asupra ariilor adiacente. Criteriile se aplică pentru aglomerări de la 10.000 la 150.000 populație echivalentă pentru apele de coastă și de la 2.000 la 10.000 populație echivalentă pentru estuare. Pentru aceste deversări se impune un tratament primar, dar sunt necesare și studii care să indice că aceste deversări nu vor afecta mediul.

Aglomerările mici, în accepțiunea art. 7 din directivă, au în vedere, pentru deversările apelor reziduale în sistemele de colectare din aglomerări mai mici de 2000 populație echivalentă în ape proaspete și din aglomerări mai mici de 10.000 populație echivalentă în estuare, un tratament prin orice metodă și/sau sistem alternativ care permite după deversare apelor ce le primesc să atingă obiectivele de calitate reglementate de legislația aplicabilă și alte directive – tratament corespunzător.

Poluarea transfrontalieră (art. 9 din directivă) presupune ca, în cazul în care apele care țin de jurisdicția unui stat membru sunt alterate de evacuările de ape urbane reziduale care provin de la un alt stat membru, statul membru ale cărui ape sunt poluate să poată notifica faptele celuilalt stat membru și Comisiei Europene. Statele membre în cauză facilitează, eventual împreună cu Comisia, concertarea necesară pentru identificarea sursei evacuărilor și a măsurilor care trebuie luate la sursă în favoarea apelor poluate, pentru a asigura conformitatea directiva.

Nămolurile de epurare se reutilizează atunci când acest lucru se dovedește necesar. Căile de evacuare trebuie să reducă la maximum efectele negative asupra mediului. Deversarea nămolului de epurare în apele de suprafață este interzisă în totalitate.

Monitorizarea presupune ca autoritățile competente sau organismele corespunzătoare să supravegheze evacuările care provin de la stațiile de tratare a apelor urbane reziduale, cantitățile și compoziția nămolurilor de epurare evacuate în apele de suprafață.

Statele membre asigură publicarea la fiecare doi ani, de către autoritățile și organismele în cauză, a unui raport de situație privind evacuarea apelor urbane reziduale și a nămolurilor din sectorul lor. Statele membre transmit aceste rapoarte Comisiei Europene îndată după publicarea lor.

Partea a doua a zilei secunde a seminarului a prilejuit prezentarea Directivei 91/676/CEE privind protecția apelor împotriva poluării cu nitrați proveniți din surse agricole (a prezentat d-na Andrea M. Keessen).

Obiectivul directivei este reducerea poluării apelor provocată sau indusă de nitrații proveniți din surse agricole, respectiv prevenirea oricărei noi nouă poluări de acest tip. Zonele vulnerabile sunt apele poluate și acelea care ar putea fi poluate, dacă nu se iau măsurile prevăzute la art. 5 din directivă, fiind definite de statele membre în funcție de criteriile fixate în anexa I. Indicatorii: mai mult de 50mg/l in apele de suprafață; mai mult de 50 mg/l în pânza freatică – conform Directivei privind apa de băut.

În cauza C-293/97, The Queen v Secretary of State for the Environment and Ministry of Agriculture, Fisheries and Food, ex parte H.A. Standley and Others and D.G.D. Metson and Others, CJ a arătat că identificarea proporției poluării din agricultură sau a faptului că aceasta este exclusivă nu rezultă ca obligație a statului membru. Directiva oferă statelor o marjă largă de acțiune în determinarea a ceea ce semnificativ, însemnând crearea instrumentelor pentru a împiedica poluarea agricolă.

În cauza C-258/00, Comisia împotriva Franței, CJ a reținut că Franța a limitat utilizarea limitei de 50 mg/l de nitrați doar la apele folosite a sursă de băut și a limitat și identificarea apelor eutrofice la zone în care nitrogenul este factorul de control al eutroficării (zonele de coastă și apele stătătoare de suprafață, apele salmastre). Ambele limitări încalcă Directiva privind nitrații. Statele membre sunt obligate să respecte obiectivele directivei, în principal reducerea poluării apei cauzată de nitrați din surse agricole. Astfel, exercițiul marjei lor de apreciere nu poate determina ca o mare parte din apele purtătoare de nitrogen cade sub scopul directivei.

Totodată, în cauza C-194/14, Comisia împotriva Greciei, CJ a apreciat că nu e necesar ca poluarea agricolă să fie singura sursă, de vreme ce are o contribuție semnificativă. Aplicarea directivei are loc în situațiile de eșec în stabilirea unui program de acțiune, în efectuarea monitorizării, a se vedea CJ, cauza C-127/99, Comisia împotriva Italiei, eșec în a lua măsuri suplimentare sau nerespectarea obligațiilor de către fermieri.

Testul proporționalității presupune că, în cazul invocării dreptului de proprietate, acesta nu e un drept absolut, ci trebuie apreciat în relație cu funcția sa socială, exercițiul său poate fi restrâns în situația în care restrângerea răspunde unui obiectiv de interes general urmărit a fi asigurat la nivelul Uniunii Europene, nu constituie o măsură disproporționată și o ingerință nerezonabilă, afectând dreptul în substanța sa – CJ, cauza C-293/97, The Queen v Secretary of State for the Environment and Ministry of Agriculture, Fisheries and Food, ex parte H.A. Standley and Others and D.G.D. Metson and Others.

Ultima zi a seminarului a fost dedicată concluziilor și prezentării aplicate a procedurii trimiterii preliminare, într-un caz ipotetic (a prezentat dl. Matthias Keller). Scopul trimiterii preliminare este interpretarea şi aplicarea uniformă a dreptului unional de către instanţele din statele membre ale Uniunii Europene. Principiul fundamental al cooperării dintre judecătorul naţional şi judecătorul european este principiul respectării dreptului Uniunii Europene în aplicarea şi interpretarea tratatelor. Aplicarea şi interpretarea dreptului Uniunii este o funcţie care se exercită în comun” de către cele două părţi ale relaţiei. Această exercitare în comun nu este un dialog infinit, o negociere, ci are două componente: întrebare şi răspuns. În acest mod trebuie subliniată responsabilitatea trimiterilor preliminare, întrucât actul declanşator este întrebarea preliminară, care trebuie să vădească cunoaşterea dreptului Uniunii Europene, preocuparea pentru realizarea dreptăţii într-un cadru coerent şi uniform. Curtea de Justiţie a statuat că art. 267 TFUE delimitează net competenţele instanţelor naţionale de cele ale instanţei europene. În privinţa repartizării competenţelor, atunci când întrebările preliminare privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este obligată să se pronunţe, iar acele întrebări beneficiază de o prezumţie de pertinenţă. Respingerea de Curte a unei cereri formulate de o instanţă naţională este posibilă numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acţiunii principale ori atunci când problema este de natură ipotetică ori Curtea nu dispune de elementele de fapt şi de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i-au fost adresate.

Seminarul s-a bucurat de aprecierile tuturor participanților. Prezentările au fost la un nivel remarcabil, logistica excelentă, pregătirea participanților foarte serioasă, iar domeniul vizat unul care nu mai poate fi neglijat în facultățile de drept.

Material realizat de:

Roxana Maria Călin, judecător, Tribunalul București,

Dragoș Alin Călin, judecător, Curtea de Apel București

Citare:  Roxana Maria Călin, Dragoș Alin Călin, Raport privind seminarul ”How to Handle Court Proceedings Invoking Non-compliance with EU Water Law”, organizat de ERA (Academy of European Law), Trier, 22-24 februarie 2017, Revista Afaceri juridice europene, nr. 1/2017 disponibil integral la adresa http://iaduer.ro/?p=5453

Posted in Note, Reglementari, Varia.