Raport privind seminarul ”EU Nature Legislation – Site Protection under the Habitats and Birds Directives”, organizat de ERA (Academy of European Law), Trier, 4-6 octombrie 2017 – Revista Afaceri juridice europene
Skip to content


Raport privind seminarul ”EU Nature Legislation – Site Protection under the Habitats and Birds Directives”, organizat de ERA (Academy of European Law), Trier, 4-6 octombrie 2017

Revista Afaceri juridice europene, nr. 1-2/2017

Raport privind seminarul ”EU Nature Legislation – Site Protection under the Habitats and Birds Directives”, organizat de ERA (Academy of European Law), Trier, 4-6 octombrie 2017

 

            În perioada 4-6 octombrie 2017, la Trier, a fost organizat seminarul ”EU Nature Legislation – Site Protection under the Habitats and Birds Directives”, un workshop pentru judecători și procurori, care a oferit participanților o prezentare generală a legislației Uniunii Europene și a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene în anumite aspecte ținând de domeniul dreptului mediului, respectiv procedurile judiciare în cauzele în care se invocă încălcarea dreptului UE privind protecția naturii – zonele de protecție.

Mai jos, redăm câteva aspecte esenţiale dezbătute în cadrul seminarului, precum şi unele constatări cu privire la aplicarea în România a dreptului relevant al Uniunii Europene.

1. Noțiuni introductive

Ecosistemul natural este definit drept un complex dinamic de comunități de plante, animale și microorganisme și mediul lor de viață, interacționând ca o unitate funcțională.

Mediul de viață cuprinde pământ – inclusiv sol, roci și minerale – apă și aer, nutrienții din pământ, apă și aer plus lumina soarelui. Un ecosistem poate fi tot atât de mic ca un copac sau tot atât de larg ca bazinul fluviului Amazon ori chiar pământul întreg (teoria Gaia).

Biosfera cuprinde regiuni ale suprafeței și atmosferei Pământului unde organismele vii trăiesc.

Capitalul natural are varii definiții; spre exemplu, reprezintă stocul de bunuri fizice naturale, inclusiv solul, apa și biodiversitatea pădurilor, care oferă servicii benefice oamenilor, inclusiv culturile polenizate, protecția împotriva pericolelor naturale, reglementarea climei sau beneficiile sănătății mintale ale unei plimbări în parc; uneori capitalul natural este definit in termeni economici, spre exemplu resursele naturale, pământul și ecosistemele, în rolul lor de a furniza contribuții și servicii de mediu pentru producția economică. Banca Mondială a adoptat contabilitatea capitalului natural.

Biodiversitatea este definită ca reprezentând varietatea printre organisme din toate mediile, inclusiv terestre, marine și alte ecosisteme acvatice și complexele ecologice din care fac parte; aceasta include diversitatea în cadrul speciilor, dintre specii și ecosisteme – a se vedea Convenția asupra diversității biologice. Biodiversitatea poate fi la nivel de specii (spre exemplu,  mamiferul lup cuprinde două specii: lupul gri și lupul roșu); se poate vorbi de diversitate genetică (speciile cuprind, la rândul lor, subspecii – spre exemplu, speciile de lup gri și roșu pot cuprinde mai multe subspecii: lupul de câmpie, lupul mexican, lupul de răsărit, câinele domestic etc.), diversitatea de ecosistem (diferite habitate naturale – păduri, recife de corali, deșerturi, râuri).

Speciile sunt încadrate în nouă categorii de Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (IUCN): specie dispărută (nu există nicio îndoială că ultimul exemplar a murit, spre exemplu porumbelul migrator); specie dispărută în sălbăticie (există doar în zone de creștere, captivitate sau ca populație naturalizată în afara ariei naturale); specie dispărută regional (dispărută dintr-o arie marcată în lista roșie); specie în pericol (cu un foarte ridicat risc de extincție); specie vulnerabilă (un risc ridicat de extincție); aproape amenințată (în prezent nu e amenințată dar poate fi amenințată în viitor); în afara amenințării (neinclusă în categoriile anterioare); specii cu deficiențe de date (date suplimentare necesare pentru evaluarea categoriilor); specie neexaminată (specie neevaluată pe baza criteriilor relevante).

Statutul de conservare a unei specii reprezintă suma influențelor ce acționează asupra unei specii care poate afecta distribuirea pe termen lung și abundența populației în cadrul UE. Starea de conservare este favorabilă atunci când datele despre dinamica populației indică faptul că aceasta se menține pe termen lung ca o componentă viabilă a habitatelor naturale și gama naturală a speciilor nu este nici redusă, nici este posibil să fie redusă în viitorul apropiat și există, și probabil va continua să existe, un habitat suficient de larg pentru a menține populația pe termen lung.

Statutul de conservare a unui habitat natural: suma influențelor acționând asupra unui habitat natural și speciilor sale tipice care pot afecta pe termen lung distribuția naturală, structura și funcțiile precum și supraviețuirea pe termen lung a speciilor sale tipice, în UE. Starea de conservare este favorabilă când întinderea sa naturală și ariile pe care le acoperă sunt stabile și în creștere, iar structura specifică și funcțiile care sunt necesare pentru menținerea pe termen lung există și pare că vor continua să existe în viitorul apropiat, statutul de conservare al speciilor tipice fiind favorabil.

Oamenii de știință avertizează că pierderea biodiversității în ritmul actual semnifică faptul că o schimbare majoră a biosferei globale nu este doar extrem de plauzibilă, ci chiar are loc. Ecosistemul global se apropie de un nivel critic la nivel planetar din pricina schimbărilor de mediu cauzate de activitățile umane: creșterea populației umane are drept rezultat o creștere a consumului resurselor naturale, habitatele sunt transformate și fragmentate, producerea și consumul de energie au drept rezultat, printre altele, schimbarea climei. Dacă nivelul critic este atins, o întoarcere la statutul anterior va fi extrem de dificilă sau chiar imposibilă.

”Au fost cercetate recent aproape jumătate din totalul speciilor terestre de vertebrate – 27600 specii între 1900 și 2015, fiind identificat aspectul că 32% au scăzut în ce privește mărimea populației și întinderea geografică. Cercetări mai detaliate asupra a 177 specii de mamifere au indicat faptul că toate au pierdut cel puțin 30% din întinderea geografică, iar mai mult de 40% au experimentat declin al populațiilor cu cel puțin 80%. S-a concluzionat că Pământul experimentează un episod grav în privința descreșterii populațiilor de specii și extincțiilor care vor avea toate efecte negative în cascadă în funcționarea ecosistemelor și a serviciilor vitale pentru susținerea civilizației.” (a se vedea Gerardo Ceballos, Paul Ehrlich și Rodolfo Dirzo, Anihilarea biologică via a șasea extincție în masă în desfășurare semnalată de pierderile și declinul populațiilor de vertebrate)

”Cel mai rău lucru care se poate întâmpla – în anii 1980 – nu este epuizarea energiei, colapsul economic, un război nuclear limitat sau cucerirea de un regim totalitar. Oricât de teribile ar fi aceste catastrofe pentru noi, consecințele pot fi reparate în câteva generații. Singurul proces care este în desfășurare în anii 1980 și care va necesita milioane de ani pentru a-l corecta este pierderea diversității genetice și a speciilor prin distrugerea habitatelor naturale. Aceasta este nebunia în privința căreia descendenții noștri este cel mai puțin probabil să ne poată ierta.” (a se vedea Paul și Anne Ehrlich, Extincția; Cauze și consecințe ale dispariției speciilor – 1981, citat E.O. Wilson, Harvard Magazine, ianuarie – februarie 1980. Cartea este dedicată lui homo sapiens pentru care extincția altora îl pune pe el însuși în pericol)

Afectarea cronică a resurselor naturale este cauza activităților oamenilor ce constau în:

- extinderea utilizării terenurilor ce conduce la: pierderea biodiversității, degradarea și destructurarea resurselor naturale, fragmentarea habitatelor;

- competiția din partea speciilor invazive;

- daunele aduse sistemelor acvatice;

- supraexploatarea și suprasolicitarea resurselor naturale ce conduce la: colapsul critic al ecosistemelor; descreșterea stocurilor de pești, vulnerabilizarea mediilor de coastă urmare a fenomenelor meteo extreme;

- poluarea atmosferei;

- impactul utilizării substanțelor chimice și produselor sintetice;

- generarea de deșeuri;

- schimbările climatice (”Nu poți negocia cu o țestoasă. Ai de-a face cu legea naturii. Dacă nu înțelegi legea naturii, o vei înțelege curând. Lucrul pe care trebuie să îl înțelegi despre natură și despre legea naturii este că nu există milă … există doar lege. Dacă nu înțelegi această lege și nu te supui acestei legi, vei suferi consecințele. Chiar dacă ești de acord cu ea, o înțelegi, nu prezintă nicio importanță. Vei suferi consecințele, iar în acest punct suntem acum”. – Oren Lyons, membru al Consiliului Național Onondaga al Căpeteniilor celor Șase Națiuni ale Confederației Iroquois, fost profesor de studii americane la Universitatea New York Buffalo, referindu-se la cele 4 milioane de hectare de molid din Alaska ce erau distruse de țestoase din cauza creșterii temperaturilor în timpul iernii, ca urmare a schimbărilor climatice, fapt ce a produs migrarea spre nord a țestoaselor, citat de Mary Christina Wood, You Can’t Negotiate with a Beetle, Enviromental Law for a New Ecological Age’, 50 Natural Resources Journal 167, 2010).

În anul 1998, Comisia Europeană a emis o Comunicare privind strategia comunitară asupra biodiversității, fiind stabilit un scop, anume a se anticipa, preveni și combate cauzele reducerii semnificative ori pierderii diversității biologice la sursă, în vederea stopării acestor efecte și asigurării faptului că speciile și ecosistemele, inclusiv agrosistemele sunt într-o stare de conservare satisfăcătoare.

În anul 2001, Consiliul UE a adoptat Strategia de Dezvoltare Sustenabilă, incluzând obiectivul de stopare a pierderii biodiversității în Uniunea Europeană până în anul 2010, iar în același an Comisia a publicat patru planuri de acțiune pentru a sprijini strategia. În anul 2002, Consiliul și Parlamentul European au adoptat Al șaselea program comunitar de acțiune pentru mediu, cu același obiectiv, iar în anul 2005 Comisia a retras strategia privind atingerea până în 2010 a obiectivului, în anul 2006 Consiliul adoptând o revizuire a acesteia. În anul 2008, Comisia a statuat că este puțin probabil ca Uniunea Europeană să se apropie de atingerea acestui obiectiv în 2010, dacă statele membre și uniunea nu fac eforturi intense în acest sens. În martie 2010, Consiliul a recunoscut eșecul în atingerea acestui obiectiv.

În ianuarie 2010, Comisia a redactat a nouă strategie de stopare a pierderii biodiversității care include: reducerea semnificativă a ratei pierderii biodiversității și a ecosistemelor în UE până în anul 2020, oprirea pierderii biodiversității și a serviciilor ecosistemice în UE până în anul 2020; restaurarea lor pe cât este posibil și sporirea contribuției UE pentru a preveni pierderea biodiversității globale.

În mai 2011, Comisia Europeană a publicat actuala Strategie a UE privind biodiversitatea, intitulată Asigurarea noastră de viață, capitalul nostru natural: o strategie UE privind biodiversitatea până în 2020, aprobată de Consiliu în iunie 2011. Strategia cuprinde șase obiective pentru anul 2020: implementarea totală a directivei privind habitatele și păsările; menținea și restaurarea ecosistemelor și serviciilor lor, asigurarea sustenabilității agriculturii și silviculturii; creșterea contribuției agriculturii în menținerea și îmbunătățirea biodiversității, creșterea contribuției silviculturii în menținerea și îmbunătățirea biodiversității ajutor în combaterea invaziei speciilor străine, ajutor în prevenirea pierderii biodiversității.

Strategia stabilește 20 de acțiuni în vederea atingerii obiectivelor: finalizarea înființării rețelei Natura 2000 și asigurarea unui bun management; asigurarea unei finanțări adecvate a rețelei Natura 2000; creșterea implicării părților interesate și îmbunătățirea acesteia; îmbunătățirea și eficientizarea, monitorizarea și raportarea, îmbunătățirea cunoașterii ecosistemelor în UE; stabilirea de priorități pentru restabilirea și promovarea utilizării infrastructurii verzi; să nu se asigure o reducere netă a biodiversității și a serviciilor ecosistemice; consolidarea plăților directe pentru bunurile publice de mediu în cadrul politicii agricole comune; o mai bună orientare a dezvoltării rurale către conservarea biodiversității; conservarea diversității genetice a Europei; încurajarea proprietarilor de păduri să protejeze și să consolideze biodiversitatea pădurilor; integrarea măsurilor de biodiversitate în planurile de gestionare a pădurilor; îmbunătățirea gestionării stocurilor de pescuit; eliminarea efectelor negative asupra stocurilor de pește, a speciilor, a habitatelor și a ecosistemelor; consolidarea regimului de sănătate al plantelor și al animalelor din UE; instituirea unui instrument dedicat speciilor străine invazive; reducerea factorilor indirecți ai pierderii biodiversității; mobilizarea resurselor suplimentare pentru conservarea biodiversității globale; reglementarea accesului la resursele genetice și împărtășirea corectă și echitabilă a beneficiilor din utilizarea lor.

La 2 octombrie 2015 a fost publicat Raportul Comisiei vizând Revizuirea intermediară a strategiei UE privind biodiversitatea până în anul 2020, în cadrul căruia s-a constatat în privința obiectivului propus pentru anul 2020 de stopare a pierderii biodiversității, că nu există progrese semnificative; în privința Directivei privind habitatele și păsările există un progres, dar nu suficient; în privința obiectivului de menținere și restaurare a ecosistemelor există un progres, dar nu suficient, iar în privința obiectivului de creștere a contribuției agriculturii în menținerea și îmbunătățirea biodiversității nu există un progres semnificativ. La 2 februarie 2016 Parlamentul European a emis Rezoluția asupra Revizuirii intermediare a Comisiei în privința strategiei asupra biodiversității, solicitând Comisiei și statelor membre, între altele, ca măsură de urgență, să acorde prioritate mai mare atingerii obiectivelor pentru anul 2020.

În sfârșit, un Plan de acțiune al Uniunii Europene pentru natură, oameni și economie a fost elaborat în anul 2017.

2. Directiva 2004/35/CE privind răspunderea pentru mediul înconjurător în legătură cu prevenirea și repararea daunelor aduse mediului

Având termen final de transpunere anul 2007, Directiva are drept scop implementarea principiului poluatorul plătește în ceea ce privește poluarea accidentală și să determine operatorii să adopte măsuri și să dezvolte practici pentru minimizarea riscurilor de deteriorare a mediului. De asemenea, urmărește prevenirea și remedierea daunelor aduse mediului în vederea reducerii riscului de deteriorare a mediului și stabilirea răspunderii pentru daunele aduse mediului speciilor și habitatelor naturale protejate în temeiul directivelor privind păsările și habitatele, pentru a reduce pierderea biodiversității.

Directiva a fost transpusă în legislațiile naționale ale celor 27 state membre până în iunie 2010, numai Croația având o dată ulterioară de transpunere.

Sunt stabilite două categorii de operatori: persoanele care sunt responsabile pentru prevenirea și remedierea unei amenințări iminente sau de daune actuale asupra mediului. Statele membre pot extinde scopul directivei privind răspunderea pentru daunele aduse mediului asupra speciilor și habitatelor protejate în dreptul intern, o astfel de extindere a răspunderii asupra speciilor protejate la nivel național și habitatelor naturale fiind realizată de: Austria, Belgia, Cipru, Republica Cehă, Estonia, Grecia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Portugalia, Spania, Suedia și Marea Britanie (fără Scoția).

Răspunderea pentru daunele aduse speciilor și habitatelor protejate sub incidența Directivelor privind păsările și habitatele privește: speciile de păsări migratoare în mod constant din cele menționate de art. 4 alin.(2) din Directiva privind păsările și habitatele lor; speciile de păsări vulnerabile, rare și cele aflate în pericol așa cum sunt listate în Anexa 1 a Directivei privind păsările și habitatele lor; speciile de animale și plante și habitatele lor așa cum sunt listate în Anexa II a Directivei privind habitatele, speciile de animale și plante așa cum sunt listate în Anexa IV a Directivei privind habitatele și zonele lor de înmulțire și locurile de odihnă; răspunderea nu se aplică daunelor la toate speciile de păsări sălbatice care apar în mod natural în UE.

Răspunderea pentru daunele aduse mediului se referă la afectarea terenurilor constând în riscul semnificativ de efecte adverse asupra sănătății umane remediate prin îndepărtarea, controlul, izolarea sau diminuarea contaminanților astfel încât terenul să nu mai reprezinte un astfel de risc semnificativ; afectarea apei constând în orice afectare care produce efecte adverse semnificative în privința statutului ecologic, chimic și cantitativ sau asupra potențialului ecologic, așa cum e definit în Directiva 2000/60/CE privind apele, statutul ecologic al apelor marine așa cum sunt definite în Directiva 2008/56/CE.

Măsurile de remediere în privința apelor, speciilor protejate și habitatelor naturale sunt: remedierea primară: remedierea și aducerea la starea inițială; remedierea complementară: dacă site-ul nu poate fi restaurat complet, restaurarea unui site alăturat în completarea remedierii site-ului prejudiciat; remedierea compensatorie în situația pierderii resurselor naturale și a serviciilor furnizate de acestea oamenilor și altor resurse naturale între momentul producerii pagubelor de mediu și reabilitarea completă (furnizarea, consolidarea sau îmbunătățirea resurselor naturale similare sau noi la locurile afectate și / sau alternative).

Aceste măsuri de remediere sunt aplicabile pentru incidentele petrecute după 30.04.2007.

Statele Membre au posibilitatea aplicării unor măsuri suplimentare, acestea însă nu înlocuiesc măsurile de remediere reglementate de Directivă, iar statele nu pot aplica măsuri mai puțin restrictive.

În situația unei produceri iminente a unei daune mediului, operatorul trebuie să ia măsuri fără întârziere și să notifice autoritățile competente fără întârziere dacă măsurile eșuează în privința împiedicării producerii daunelor. În situația apariției daunelor produse mediului, operatorul e obligat să notifice autoritatea competentă fără întârziere, să ia imediat măsuri de urgență pentru remediere, adoptarea măsurilor de remediere în concordanță cu Directiva privind răspunderea pentru daunele aduse mediului.

3. Directiva 79/409/CEE a Consiliului privind păsările sălbatice prevede principalul obiectiv la art. 1: protecția, gestionarea și reglementarea tuturor speciilor de păsări care trăiesc în mod natural în stare de sălbăticie pe teritoriul european al statelor membre.

Art. 4 prevede că toate speciile menționate în Anexa 1 fac obiectul măsurilor de conservare speciale privind habitatul, în scopul asigurării supraviețuirii și a înmulțirii lor în aria de distribuție. Statele membre încadrează în Zone de protecție specială (Special Protection Area SPA) teritoriile cele mai potrivite ca număr și suprafață pentru speciile din anexa 1, în vederea asigurării măsurilor de conservare.

Statele membre desemnează Zonele de Protecție Specială (SPA) doar pe baza criteriului ornitologic, anume cel privind numărul speciilor de păsări protejate și importanța lor în statul membru, nu vor fi luate în considerare criteriile socio-economice în clasificare.

În cauza C-44/95, R v Secretary of State for the Environment, a fost formulată o trimitere preliminară de Camera Lorzilor privind Lappel Bank, o zonă de nămoluri în estuarul Medway, Kent, care furniza hrană gâștelor, rațelor și păsărilor migratoare, localizată în apropiere de Portul Sheerness. În anul 1989, Autoritatea Portuară Medway a solicitat și a obținut autorizația de a construi un parc auto și de marfă. În anul 1993, Secretarul de Stat a desemnat estuarul Medway și mlaștinile ca zonă special protejată (SPA), dar a lăsat Lappel Bank în afara zonei din considerente economice. CJ a stabilit că Guvernul Marii Britanii a acționat ilegal și nu putea exclude mlaștinile din zona de protecție specială pe considerente economice. Între timp, planul pentru construirea parcului auto a fost aprobat, un an după decizia CJ, mlaștinile Lappel Bank au fost distruse și au devenit un parc auto.

În cauza Comisia Europeană împotriva Spaniei (C-355/90), Guvernul spaniol a clasificat o zonă de mlaștini din Peninsula Iberică ca rezervație naturală în anul 1992 și, subsecvent, a aprobat construirea unui drum de-a lungul zonei pentru a îmbunătăți accesul către orașul Santona, susținând că noul drum era cea mai bună alternativă, în principal, deoarece afecta doar o mică parte din totalul suprafeței zonei de mlaștini. Comisia Europeană a considerat că drumul propus produce drept rezultat nu numai o considerabilă diminuare a suprafeței zonei de mlaștini, dar tulbură pacea naturală a zonei și păsările protejate. Spania a declarat că a recunoscut valoarea ecologică a zonei, însă a susținut că autoritățile naționale au avut o marjă de apreciere în ceea ce privește alegerea și delimitarea zonelor speciale de protecție (SPA) și calendarul clasificării acestora. CJ a respins argumentele Guvernului spaniol, arătând că deși statele membre au cu certitudine o marjă de apreciere în ce privește alegerea zonelor speciale de protecție, clasificarea acestor zone este totuși supusă anumitor criterii ornitologice determinate prin directivă, cum ar fi prezența păsărilor enumerate în Anexa 1, pe de o parte, și desemnarea unui habitat ca zonă umedă, pe de altă parte.

Marja de apreciere este mai mică decât cea prevăzută la art.4 (4) pentru modificarea sau reducerea dimensiunii zonelor clasificate. CJ a stabilit că obligația statelor membre de a evita deteriorarea habitatelor speciilor de păsări protejate de Directiva privind păsările nu depinde de împrejurarea ca habitatul să fie mai întâi desemnat ca zonă specială de protecție (SPA). Obiectivele directivei privind păsările ar fi complet subminate dacă obligația de conservare ar opera doar după desemnarea formală a zonei ca zonă specială de protecție (SPA).

În cauza Comisia c. Germaniei (C-57/89), Leybucht area din Nordul Germaniei fusese deja desemnată ca SPA când autoritatea publică a propus reconsolidarea digului de apă pentru a preveni inundațiile. În speță, era indiscutabil că zona avea un risc serios de inundare, care putea pune în pericol viața oamenilor. În timpul construirii, autoritatea publică a schimbat linia digului pentru a beneficia de portul Leybucht din apropiere, consecința fiind diminuarea suprafeței zonei SPA. CJ a concluzionat în speță că, în timp ce art. 4 alin.(1) oferă o marjă de apreciere statelor membre în selectarea celor mai potrivite zone ca număr și mărime drept zone speciale de protecție, odată ce o zonă SPA a fost desemnată, orice altă marjă de diminuare a mărimii sale este foarte limitată. Diminuarea întinderii zonei SPA poate fi justificată doar din motive excepționale și trebuie să fie justificată de un interes public major conform obiectivelor ecologice din Directiva privind păsările. Considerațiile economice și recreaționale, deși sunt menționate în art. 2, nu sunt menționate în mod specific în ceea ce privește dispozițiile privind SPA din directivă. Prin urmare, ingerința într-o zonă SPA nu este permisă pentru motive economice și recreaționale. Excepțiile pot fi permise doar din motive de sănătate publică și siguranță publică și numai atunci când se consideră că există anumite beneficii pozitive pentru mediu, pentru a se asigura că desemnările se efectuează exclusiv pe criterii ornitologice. În speță, CJ a concluzionat că, în împrejurările cauzei, asemenea motive excepționale există din cauza necesității de a preveni potențiale inundații catastrofale și punerea în pericol a vieții oamenilor. Pericolul inundațiilor și protejarea coastei constituie motive suficient de serioase pentru a justifica lucrările de reconsolidare și întărire a structurii câtă vreme măsurile sunt limitate la minimul strict și implică cea mai mică diminuare posibilă a zonei SPA.

4. Directiva 92/43/EEC a Consiliului privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică

Scopul Directivei este acela de a asigura menținerea biodiversității prin conservarea habitatelor naturale și a speciilor de floră și faună sălbatică de pe teritoriul statelor membre în care se aplică tratatul. Aplicarea directivei nu este limitată la speciile pe cale de dispariție.

Speciile de importanță comunitară sunt definite drept speciile care, pe teritoriul UE, sunt: (i) amenințate cu dispariția, cu excepția acelor specii a căror arie de extindere naturală este doar marginală în cadrul respectivului teritoriu și care nu sunt în pericol sau vulnerabile în regiunea palearctică occidentală; (ii) vulnerabile, adică specii care vor trece, foarte probabil, într-un viitor apropiat, în categoria speciilor amenințate dacă factorii care le amenință continuă să acționeze; (iii) rare, adică au populații mici care nu sunt deocamdată amenințate sau vulnerabile, dar riscă să ajungă în această situație. Speciile respective trăiesc pe arii geografice reduse sau sunt răspândite în număr mic pe suprafețe întinse sau (iv) endemice și au nevoie de o atenție deosebită prin natura specială a habitatului lor și/sau prin impactul potențial al exploatării lor asupra habitatului propriu și/sau prin impactul potențial al exploatării lor asupra stadiului de conservare a speciei. Aceste specii sunt sau ar putea fi enumerate în anexa II și/sau în anexele IV sau V.

Stadiul de conservare a unui habitat natural reprezintă efectul unui ansamblu de factori care influențează habitatul natural și speciile sale specifice, putând afecta aria de extindere naturală pe termen lung a habitatului, structura și funcțiile acestuia, precum și supraviețuirea pe termen lung a speciilor sale specifice pe teritoriul prevăzut la articolul 2.

Stadiul de conservare a unui habitat natural este considerat „corespunzător” dacă: aria sa de extindere naturală și teritoriile care se încadrează în această arie sunt stabile sau în creștere; structura și funcțiile sale specifice, necesare pentru menținerea sa pe termen lung, există și vor continua, probabil, să existe în viitorul apropiat și stadiul de conservare a speciilor sale specifice este corespunzător, în conformitate cu definiția de la litera (i).

Stadiul de conservare a unei specii înseamnă efectul unui ansamblu de factori care influențează specia respectivă, putând afecta aria de extindere naturală pe termen lung a speciei și abundența populației acesteia pe teritoriul prevăzut la articolul 2.

Stadiul de conservare este considerat „corespunzător” dacă: datele de dinamică a populației pentru specia respectivă indică faptul că specia se menține pe termen lung ca element viabil al habitatelor sale naturale; aria de extindere naturală a speciei nu se reduce și nici nu amenință să se reducă în viitorul apropiat și specia dispune și este foarte probabil că va continua să dispună de un habitat suficient de extins pentru a-și menține populația pe termen lung.

Doar 23% dintre speciile de animale și plante și aproape 16% dintre tipurile de habitate din UE sunt în stadiul de conservare favorabil. Nu există un termen limită pentru a atinge obiectivul stadiului de conservare favorabil.

Conform art. 3 din Directiva privind habitatele, se instituie o rețea ecologică europeană coerentă, care să reunească ariile speciale de conservare, cu denumirea de Natura 2000. Compusă din situri care adăpostesc tipurile de habitate naturale enumerate în anexa I și habitatele speciilor enumerate în anexa II, această rețea permite menținerea sau, după caz, readucerea la un stadiu corespunzător de conservare în aria lor de extindere naturală a tipurilor de habitate naturale și a habitatelor speciilor respective.

Sistemul Natura 2000 va include arii speciale de protejare clasificate de statele membre în temeiul Directivei 79/409/CEE.

Fiecare stat membru contribuie la punerea în aplicare a sistemului Natura 2000 proporțional cu gradul de reprezentare a tipurilor de habitate naturale sau a habitatelor speciilor prevăzute la alineatul (1) pe teritoriul său. În acest sens, fiecare stat membru desemnează anumite situri, în conformitate cu articolul 4, ca arii speciale de conservare, ținând seama de obiectivele stabilite la alineatul (1).

Situri de importanță comunitară

Situl de importanță comunitară (SIC) înseamnă un sit care, în cadrul regiunii sau regiunilor biogeografice cărora le aparține, contribuie în mod semnificativ la menținerea sau readucerea unui habitat din anexa I sau a unei specii din anexa II la un stadiu corespunzător de conservare și, în același timp, la coerența sistemului Natura 2000 menționat la articolul 3, precum și/sau la menținerea diversității biologice a regiunii sau regiunilor biogeografice respective.

Potrivit art. 4 din directivă, pe baza criteriilor stabilite în anexa III (Etapa 2) și, atât în cadrul fiecăreia dintre cele cinci regiuni biogeografice prevăzute la articolul 1 litera (c) punctul (iii), cât și al ansamblului teritoriului prevăzut la articolul 2 alineatul (1), Comisia stabilește, prin acord cu fiecare stat membru, un proiect de listă a siturilor de importanță comunitară, pornind de la listele întocmite de statele membre și punându-le în evidență pe acelea care adăpostesc unul sau mai multe tipuri de habitate naturale prioritare sau specii prioritare.

Arii speciale de conservare

Aria specială de conservare este desemnată de un stat membru prin acte administrative sau clauze contractuale, fiind o zonă în care se aplică măsurile de conservare necesare pentru menținerea sau readucerea la un stadiu corespunzător de conservare a habitatelor naturale și/sau a populațiilor din speciile pentru care a fost desemnat respectivul sit.

După adoptarea unui sit de importanță comunitară, în conformitate cu procedura prevăzută la alineatul (2), statul membru respectiv desemnează situl ca arie specială de conservare cât mai curând posibil, în termen de maximum șase ani, stabilind prioritățile în funcție de importanța siturilor pentru menținerea sau readucerea la un stadiu corespunzător de conservare a unui habitat natural din anexa I sau a unei specii din anexa II ori pentru coerența sistemului Natura 2000 și în funcție de pericolele de degradare sau distrugere ce amenință respectivele situri.

Comisia adoptă o decizie pentru stabili siturile selectate ca sit de importanță comunitară – SIC, identificând din nou aceste arii care găzduiesc una sau mai multe tipuri de habitate naturale prioritare sau cu specii prioritare.

Desemnările au fost oricum încete și au condus la acțiuni din partea Comisiei împotriva statelor membre. Spre exemplu, în anul 2008, 16 acțiuni de încălcare în temeiul Directivei privind păsările, iar 17 acțiuni au fost demarate în temeiul Directivei privind habitatele. Procedura de desemnare este înceată din cauza opoziției statelor. Spre exemplu, în anul 2001, în Irlanda au fost formulate 756 plângeri împotriva desemnărilor propuse, iar în Finlanda aproximativ 1600 de plângeri au fost înregistrate de proprietari de terenuri împotriva propunerilor de desemnare ale ONG-urilor.

Cauza Comisia c. Germaniei (C-71/99): Comisia Europeană a prezentat limita de apreciere a statului în privința propunerii listei către Comisie, limită care este supusă unor condiții: 1. numai criteriile de natură științifică pot orienta alegerea locațiilor propuse; 2. siturile propuse trebuie să asigure o acoperire geografică omogenă și reprezentativă a pentru întregul teritoriu al fiecărui stat membru, în vederea asigurării coerenței și echilibrului rețelei rezultate. Lista care trebuie prezentată de fiecare stat membru trebuie să reflecte varietatea ecologică (și, în cazul speciilor, varietatea genetică) a habitatelor și speciilor naturale prezente pe teritoriul său. 3. lista trebuie să fie completă, astfel că statele membre trebuie să propună un număr suficient de situri pentru a asigura reprezentativitatea tuturor tipurilor de situri naturale din Anexa I și toate tipurile de habitate din Anexa II care există pe teritoriul său. CJUE a concluzionat în speță că Germania a încălcat Directiva privind habitatele deoarece lista ariilor desemnate ca arii speciale de conservare (SAC) și informațiile asupra acestora erau în mod manifest inadecvate și și a depășit cu mult marja de discreție disponibilă statului membru în elaborarea listei.

În cauza R. c. Secretariatul de Stat ex parte Primul Transport Corporativ (C-371/98), CJ a stabilit că doar factorii ecologici sunt relevanți în desemnarea ariilor speciale de conservare (SAC), statele membre nu pot lua în considerare criterii economice, sociale, culturale sau caracteristici locale și regionale.

Conform art. 6 din Directivă, ”(1) Pentru ariile speciale de conservare, statele membre adoptă măsurile de conservare necesare, inclusiv, după caz, planuri de gestionare adecvate, speciale sau incluse în alte planuri de dezvoltare, precum și actele administrative sau clauzele contractuale adecvate în conformitate cu necesitățile ecologice ale tipurilor de habitate naturale din anexa I sau ale speciilor din anexa II prezente pe teritoriul respectivelor situri. (2)  Statele membre iau măsurile necesare pentru a evita, pe teritoriul ariilor speciale de conservare, deteriorarea habitatelor naturale și a habitatelor speciilor, precum și perturbarea speciilor pentru care au fost desemnate respectivele arii, în măsura în care perturbările respective ar putea fi relevante în sensul obiectivelor prezentei directive. (3)  Orice plan sau proiect care nu are o legătură directă cu sau nu este necesar pentru gestionarea sitului, dar care ar putea afecta în mod semnificativ aria, per se sau în combinație cu alte planuri sau proiecte, trebuie supus unei evaluări corespunzătoare a efectelor potențiale asupra sitului, în funcție de obiectivele de conservare ale acestuia din urmă. În funcție de concluziile evaluării respective și în conformitate cu dispozițiile alineatului (4), autoritățile naționale competente aprobă planul sau proiectul doar după ce au constatat că nu are efecte negative asupra integrității sitului respectiv și, după caz, după ce au consultat opinia publică. (4)  Dacă, în ciuda unui rezultat negativ al evaluării efectelor asupra sitului și în lipsa unei soluții alternative, planul sau proiectul trebuie realizat, cu toate acestea, din motive cruciale de interes public major, inclusiv din rațiuni de ordin social sau economic, statul membru ia toate măsurile compensatorii necesare pentru a proteja coerența globală a sistemului Natura 2000. Statul membru informează Comisia cu privire la măsurile compensatorii adoptate. În cazul în care situl respectiv adăpostește un tip de habitat natural prioritar și/sau o specie prioritară, singurele considerente care pot fi invocate sunt cele legate de sănătatea sau siguranța publică, de anumite consecințe benefice de importanță majoră pentru mediu sau, ca urmare a avizului Comisiei, de alte motive cruciale de interes public major.”

Articolul 6 alin. 3 stabilește astfel două etape: 1. aprecierea dacă există un risc în producerea unui efect semnificativ asupra sitului provocat de plan ori de proiect; 2. în caz contrar, efectuarea unei evaluări corespunzătoare a sitului, în lumina obiectivelor sale de conservare. Nota bene: art. 6 alin.(3) nu solicită participarea publicului la evaluări, luarea măsurilor indicate în acest articol depinzând de statul membru.

Art. 6 alin. 2 se aplică ariilor de conservare de importanță comunitară – de îndată ce sunt transpuse pe listă, ariilor speciale de conservare și ariilor speciale de protecție din momentul intrării în vigoare a Directivei 92/43/CEE (anterior acestei date se aplică art. 4 alin. 4 al Directivei 79/409/CEE).

Textul art. 6 alin. 2 stabilește obligația de protecție generală în ceea ce privește natura și se aplică inclusiv pentru activități care nu necesită autorizații. Se aplică de asemenea evoluțiilor naturale în privința ariilor și se ia în considerare în privința implementării proiectelor autorizate înainte de a se pune în aplicare alin. 3 al art. 6.

În privința art. 6 alin. 2 nu este necesar a se proba o legătură de cauzalitate între o operațiune și perturbarea semnificativă a ariei. În ce privește sintagma perturbare semnificativă, nu este oferită o definiție, aceasta va fi apreciată de la caz la caz.

Alin. 3 al art. 6 se referă la posibilitatea producerii unor efecte semnificative și se focusează pe obiectivul de conservare, luând în considerare efecte cumulative. Totodată, se va apela la principiul precauției anterior implementării proiectului, iar în caz de îndoială în producerea efectelor se va proceda la evaluări corespunzătoare a efectelor potențiale asupra sitului.

În cauza Sachsen eV și alții c. Freistaat Sachsen (C-399/14), CJUE a statuat la pct. 42 că însăși existența unei probabilități sau a unui risc ca o activitate economică pe un sit protejat să provoace perturbări semnificative pentru o specie este de natură să constituie o încălcare a art. 6 alin. (2) din Directiva pentru habitate, fără a fi necesar să se dovedească existența unei legături de cauzalitate între această activitate și perturbarea semnificativă produsă speciei protejate (a se vedea în acest sens hotărârea Comisia/Spania, C‑404/09, EU:C:2011:768, pct.142). În consecință, executarea unui proiect care poate afecta situl în cauză în mod semnificativ și care nu este supus, înainte de a fi autorizat, unei evaluări conforme cu cerințele articolului 6 alineatul (3) din Directiva habitate nu poate fi continuată după includerea acestui sit pe lista SIC, decât cu condiția excluderii probabilității sau a riscului de deteriorare a habitatelor sau de perturbări care afectează speciile și care pot avea un efect semnificativ în raport cu obiectivele acestei directive. (par. 43). Atunci când o asemenea probabilitate sau un asemenea risc se pot manifesta întrucât nu s‑a efectuat, ca „măsură necesară”, în sensul articolului 6 alineatul (2) din Directiva habitate, o examinare ulterioară a efectelor unui plan sau ale unui proiect asupra sitului în cauză pe baza celor mai relevante cunoștințe științifice, obligația de protecție generală despre care se face mențiune la punctul 37 din prezenta hotărâre constă într‑o obligație de efectuare a acestei examinări. (par. 44) În consecință, dacă o examinare ulterioară, pe baza articolului 6 alineatul (2) din Directiva habitate, se va dovedi în speță o „măsură necesară” în sensul acestei dispoziții, această examinare trebuie să definească în mod detaliat ce riscuri de deteriorare sau de perturbări care pot avea un efect semnificativ în sensul dispoziției menționate determină executarea planului sau a proiectului în cauză și trebuie efectuată în conformitate cu cerințele articolului 6 alineatul (3) din această directivă. (par. 54) Articolul 6 alineatul (4) nu este aplicabil decât după ce efectele unui plan sau ale unui proiect au fost analizate în conformitate cu articolul 6 alineatul (3) din Directiva habitate. Într‑adevăr, cunoașterea acestor efecte în raport cu obiectivele de conservare referitoare la situl respectiv reprezintă o condiție prealabilă indispensabilă pentru aplicarea articolului 6 alineatul (4) din această directivă, întrucât, în lipsa acestor elemente, nu poate fi evaluată nicio condiție de aplicare a acestei dispoziții derogatorii. Analizarea unor eventuale motive cruciale de interes public major și a existenței unor alternative mai puțin prejudiciabile necesită o evaluare comparativă în raport cu efectele negative produse asupra sitului de planul sau de proiectul avut în vedere. În plus, pentru a determina natura unor eventuale măsuri compensatorii, trebuie identificate cu precizie efectele negative produse asupra sitului respectiv (hotărârea Solvay și alții, C‑182/10, EU:C:2012:82, pct.74).

CJUE a mai statuat, în aceeași speță, că, în ceea ce privește data la care trebuie să se raporteze o examinare ulterioară, precum aceea menționată la punctul 54 din hotărâre, trebuie amintit că, potrivit articolului 4 alineatul (5) din Directiva habitate, un sit nu este protejat în temeiul acestei directive decât de la data la care a fost inclus pe lista SIC. În consecință, nicio măsură luată pe baza articolului 6 alineatul (2) din această directivă nu se poate raporta la o dată care privește o perioadă în care situl în cauză nu se afla pe lista SIC. Pe de altă parte, obiectivul acestei dispoziții nu ar fi atins decât în mod incomplet dacă o asemenea măsură s‑ar întemeia pe o stare de conservare a habitatelor și a speciilor care omite sau face abstracție de elemente care au provocat sau pot continua să provoace o deteriorare sau perturbări semnificative după data includerii sitului în cauză pe lista menționată. Rezultă că o procedură de examinare ulterioară a unui plan sau a unui proiect care poate afecta situl în cauză în mod semnificativ, devenită necesară în temeiul articolului 6 alineatul (2) din Directiva habitate, trebuie să țină seama de toate elementele existente la data includerii acestui sit pe lista SIC, precum și de toate efectele intervenite sau care pot interveni în urma executării totale sau parțiale a acestui plan sau a acestui proiect pe situl menționat ulterior acestei date. (par. 58-61)

În cazul art. 6 alin. 4 a fost elaborat un Ghid de aplicare a Directivei 92/43/EEC, publicat în ianuarie 2007, care clarifică conceptele de soluții alternative, motive imperative de interes public, măsuri compensatorii, coerență generală. În cadrul acestui ghid se arată că doar interesele publice pot fi echilibrate cu obiectivele de conservare ale directivei; proiectele dezvoltate de organismele private pot fi luate în considerare dacă interesul public este asigurat; interesele pe termen nu pot fi considerate inutile. Au fost considerate chestiuni de interes public: linia de mare viteză (TGV East) de legătură cu alte linii din estul Franței care putea fi construită doar peste o anumită zonă; edificarea unui rezervor în bazinul râului Guadalquivir pentru a furniza apă pentru consumul uman și folosire industrială și agricultură.

În privința măsurilor compensatorii prevăzute de art. 6 (4), acestea sunt diferite de măsurile de atenuare. Acestea trebuie să fie independente de planul ori proiectul care include orice măsură de atenuare. Scopul lor este de a compensa efectul negativ al planului ori proiectului în vederea menținerii coerenței ecologice a rețelei Natura 2000. Exemple de măsuri compensatorii: reintroducerea speciilor, recuperarea și consolidarea speciilor; achiziționarea de terenuri.

Cauza Wadden Sea (C-127/02) – Landelijke Vereniging tot Behoud van de Waddenzee v. Staatssecretaris van Landbouw, Nattuurbeheer en Visserij – a pus în discuție dacă pescuitul de scoici bivalve constituie un plan sau un proiect care necesită măsuri reglementate de art. 6 alin.(3) din Directiva privind habitatele. Pescuitul mecanic al scoicilor bivalve consta în dragarea prin cutii de metal a fundului mării. CJUE a concluzionat că această metodă de pescuit scoici este o activitate care se include în noțiunea de plan sau proiect în sensul art. 6 alin.(3) din directiva habitate. Orice plan sau proiect care nu este direct legat sau necesar pentru gestionarea sitului trebuie să facă obiectul unei evaluări adecvate a implicațiilor acestuia asupra sitului, având în vedere obiectivele de conservare a sitului, dacă nu poate fi exclus, pe baza unor informații obiective, faptul că va avea un efect semnificativ asupra acestui sit, fie individual sau în combinație cu alte planuri sau proiecte.

În cauza Sweetman v. An Bord Pleanala (C-258/11) a fost discutat proiectul de drum pentru ocolirea orașului Galway, iar o parte din drumul proiectat urma să treacă prin SIC Lough Corrib. În urma unei extinderi a suprafeței sale, acest SIC adăpostește în total paisprezece habitate vizate în anexa I la Directiva habitate, dintre care șase sunt tipuri de habitate prioritare, inclusiv lapiezuri carstice, care reprezintă chiar habitatul protejat care face obiectul procedurii din litigiul principal. La data adoptării deciziei An Bord, această zonă fusese deja înscrisă ca SIC potențial pe o listă a siturilor transmisă de Irlanda Comisiei. Situl extins Lough Corrib a fost clasificat în mod oficial ca SIC printr‑o decizie a Comisiei din 12 decembrie 2008.

Potrivit instanței de trimitere, chiar dacă acest sit nu a fost clasificat oficial de Comisie drept SIC anterior acestei din urmă date, An Bord era obligat, în temeiul dreptului național, să aplice în cazul acestuia, începând din luna decembrie 2006, o protecție echivalentă celei conferite prin articolul 6 alineatele (2)-(4) din Directiva habitate. Din decizia de trimitere a reieșit că realizarea proiectului de drum N6 pentru ocolirea orașului Galway ar conduce la dispariția permanentă și ireparabilă a unei părți din lapiezurile aflate în SIC Lough Corrib, acestea reprezentând un tip de habitat prioritar special protejat prin Directiva habitate. În urma evaluării efectelor acestui proiect de drum asupra SIC Lough Corrib, An Bord a stabilit existența unui efect negativ semnificativ la nivel local asupra acestuia, însă a decis că un astfel de efect nu aduce prejudicii integrității acestui sit. (pct. 26)

CJUE a notat că articolul 6 alineatul (3) din Directiva habitate prevede o procedură de evaluare prin care se urmărește garantarea, prin intermediul unui control prealabil, a faptului că un plan sau un proiect care nu este direct legat de gestionarea sitului vizat sau care nu este necesar în vederea acesteia, dar îl poate afecta în mod semnificativ nu va fi autorizat decât în măsura în care nu va aduce atingere integrității sitului (hotărârea din 7 septembrie 2004, Waddenvereniging și Vogelbeschermingsvereniging, punctul 34, și hotărârea din 16 februarie 2012, Solvay și alții ,C‑182/10, punctul 66). (pct. 28)

Dispoziția menționată prevede astfel două faze. Prima, vizată în prima teză a dispoziției amintite, impune statelor membre obligația de a efectua o evaluare corespunzătoare a efectelor unui plan sau ale unui proiect asupra unui sit protejat atunci când planul sau proiectul respectiv poate afecta acest sit în mod semnificativ. Din această perspectivă, atunci când un plan sau un proiect care nu este direct legat de gestionarea unui sit sau necesar în vederea acesteia riscă să compromită obiectivele sale de conservare, trebuie considerat susceptibil de a afecta situl într‑o măsură semnificativă. Aprecierea riscului respectiv trebuie efectuată în special în lumina caracteristicilor și a condițiilor de mediu specifice ale sitului vizat de un astfel de plan sau proiect (par. 29, 30). Cea de a doua fază, vizată la articolul 6 alineatul (3) a doua teză din Directiva habitate, care intervine ca urmare a evaluării adecvate respective, condiționează autorizarea unui astfel de plan sau proiect de îndeplinirea cerinței ca acesta să nu aducă atingere integrității sitului vizat, sub rezerva dispozițiilor de la alineatul (4) al acestui articol. (pct. 31).

Articolul 6 alineatul (4) din Directiva habitate prevede că, în cazul în care, în pofida unui rezultat negativ al evaluării efectuate în conformitate cu articolul 6 alineatul (3) prima teză din această directivă, planul sau proiectul trebuie realizat, cu toate acestea, din motive cruciale de interes public major, inclusiv din rațiuni de ordin social sau economic, și în lipsa unei soluții alternative, statul membru ia toate măsurile compensatorii necesare pentru a proteja coerența globală a sistemului Natura 2000 (a se vedea hotărârea din 20 septembrie 2007, Comisia/Italia, C‑304/05, Rep., p. I‑7495, punctul 81, precum și hotărârea Solvay și alții, pct.72).

În această privință, având în vedere că reprezintă o dispoziție derogatorie de la criteriul autorizării enunțat la articolul 6 alineatul (3) a doua teză din Directiva habitate, alineatul (4) al acestui articol nu se poate aplica decât ulterior analizării efectelor unui plan sau ale unui proiect în conformitate cu dispozițiile alineatului (3) menționat (a se vedea hotărârea Solvay și alții, punctele 73 și 74). (pct. 34-35).

În consecință, dispozițiile articolului 6 alineatele (2)-(4) din Directiva habitate impun statelor membre o serie de obligații și de proceduri specifice prin care se urmărește să se asigure, astfel cum reiese de la articolul 2 alineatul (2) din această directivă, menținerea sau, dacă este cazul, readucerea la un stadiu corespunzător de conservare a habitatelor naturale și, în special, a ariilor speciale de conservare. În această privință, potrivit articolului 1 litera (e) din Directiva habitate, stadiul de conservare a unui habitat natural este considerat „corespunzător” dacă aria sa de extindere naturală și teritoriile care se încadrează în această arie sunt stabile sau în creștere și dacă structura și funcțiile sale specifice, necesare pentru menținerea sa pe termen lung, există și vor continua, probabil, să existe în viitorul previzibil. (par. 36, 37). În consecință, autorizarea unui plan sau a unui proiect, în sensul articolului 6 alineatul (3) din Directiva habitate, nu poate fi acordată decât cu condiția ca autoritățile competente, odată identificate toate aspectele respectivului plan sau proiect care pot, singure sau în combinație cu alte planuri sau proiecte, să afecteze obiectivele de conservare a sitului vizat și ținând seama de cele mai avansate cunoștințe științifice în materie, să fi ajuns la certitudinea că planul sau proiectul menționat nu produce efecte negative de durată asupra integrității sitului. Aceasta este situația în cazul în care nu persistă nicio îndoială rezonabilă din punct de vedere științific cu privire la lipsa unor asemenea efecte. În această privință, este necesar să se arate că, întrucât autoritatea trebuie să refuze autorizarea planului sau a proiectului vizat atunci când persistă o incertitudine cu privire la lipsa efectelor negative asupra integrității sitului respectiv, criteriul de autorizare prevăzut la articolul 6 alineatul (3) a doua teză din Directiva habitate include principiul precauției și permite prevenirea eficientă a atingerilor aduse integrității siturilor protejate generate de planurile sau de proiectele vizate. Un criteriu de autorizare mai puțin strict decât cel în cauză nu poate garanta la fel de eficient realizarea obiectivului de protecție a siturilor urmărită prin dispoziția respectivă (hotărârea Waddenvereniging și Vogelbeschermingsvereniging, citată anterior, punctele 57 și 58). (pct. 40,41).

În speță, a notat CJUE, cu atât mai mult este aplicabilă o astfel de apreciere în cauza principală, în care habitatul natural afectat de proiectul de drum vizat face parte dintre tipurile de habitate naturale prioritare pe care articolul 1 litera (d) din directiva menționată le definește drept „habitate naturale amenințate cu dispariția”, a căror conservare a devenit „o responsabilitate de prim rang” pentru Uniunea Europeană. În consecință, autoritățile naționale competente nu pot autoriza intervențiile care riscă să compromită durabil caracteristicile ecologice ale siturilor care adăpostesc tipuri de habitate naturale prioritare. Aceasta ar fi situația în special atunci când o intervenție riscă să conducă la dispariția sau la distrugerea parțială și ireparabilă a unui tip de habitat natural prioritar prezent în situl respectiv.

Prin urmare, dacă, în urma evaluării adecvate a efectelor unui plan sau ale unui proiect asupra unui sit, efectuată în temeiul articolului 6 alineatul (3) prima teză din Directiva habitate, autoritatea națională competentă concluzionează că acest plan sau proiect va determina pierderea definitivă și ireparabilă, integrală sau parțială, a unui tip de habitat natural prioritar, al cărui obiectiv de conservare a justificat desemnarea sitului vizat drept SIC, este necesar să se considere că un astfel de plan sau de proiect va aduce atingere integrității sitului respectiv.

În aceste condiții, planul sau proiectul în cauză nu poate fi autorizat pe baza dispoziției respective. Totuși, într‑o astfel de situație, autoritatea vizată ar putea acorda o autorizație în temeiul articolului 6 alineatul (4) din Directiva habitate, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile stabilite la acest alineat (a se vedea în acest sens hotărârea Waddenvereniging și Vogelbeschermingsvereniging, pct.60). (par. 46, 47). CJUE a concluzionat că articolul 6 alineatul (3) din Directiva 92/43/CEE a Consiliului din 21 mai 1992 privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică trebuie interpretat în sensul că un plan sau un proiect care nu este direct legat de gestionarea unui sit sau care nu este necesar în vederea acesteia aduce atingere integrității sitului respectiv dacă riscă să împiedice menținerea durabilă a caracteristicilor constitutive ale sitului vizat, legate de prezența unui habitat natural prioritar, al cărui obiectiv de conservare a justificat includerea acestui sit pe lista SIC, în sensul acestei directive. Cu ocazia efectuării acestei aprecieri, se impune aplicarea principiului precauției.

În cauza Briels c. Minister van Infrastructuur en Milieu (C-521/12), a fost pus în discuție un ordin privind proiectul de traseu al autostrăzii A2, care prevede în special extinderea autostrăzii A2. Acest proiect afectează situl Natura 2000 intitulat „Vlijmens Ven, Moerputten & Bossche Broek”. Acest sit a fost desemnat de autoritățile olandeze ca fiind o arie de conservare specială, în principal pentru tipul de habitat „pajiști cu iarbă‑albastră”, care este un tip de habitat neprioritar.

CJUE a reiterat că art. 6 (3) cuprinde principiul precauției. Evaluarea efectuată în temeiul articolului 6 alineatul (3) din Directiva „habitate” nu poate fi considerată corespunzătoare în cazul în care prezintă lacune și nu cuprinde constatări și concluzii complete, precise și definitive, de natură să înlăture orice îndoială științifică rezonabilă cu privire la efectele lucrărilor preconizate asupra sitului protejat respectiv (a se vedea în acest sens hotărârea Sweetman și alții, EU:C:2013:220, punctul 44). Curtea a stabilit că măsurile de protecție prevăzute de un proiect care urmăresc să compenseze efectele negative ale acestuia asupra unui sit Natura 2000 nu pot fi luate în considerare în cadrul evaluării efectelor proiectului respectiv, prevăzută la articolul 6 alineatul (3).

În general, eventualele efecte pozitive ale dezvoltării viitoare a unui nou habitat, care urmărește să compenseze reducerea ariei și a calității aceluiași tip de habitat de pe un sit protejat, chiar cu o arie mai mare și de calitate superioară, nu sunt decât dificil previzibile și, în orice caz, nu vor fi vizibile decât peste câțiva ani (…). În consecință, acestea nu pot fi luate în considerare în cadrul procedurii prevăzute de această dispoziție. Efectul util al măsurilor de protecție prevăzute la articolul 6 din Directiva „habitate” urmărește să evite ca, prin măsuri numite „de atenuare”, dar care în realitate corespund unor măsuri compensatorii, autoritatea națională competentă să eludeze procedurile specifice enunțate la acest articol, autorizând, în temeiul alineatului (3) al acestuia, proiecte care afectează integritatea sitului respectiv.

În cauza Hilde Orleans și alții împotriva Vlaams Gewest (C-387/15, 2016) fiind supusă discuției dezvoltarea unei mari părți a portului Antwerpen (Belgia) pe malul stâng al râului Escaut. Acest proiect afecta situl Natura 2000 denumit „Estuarul râurilor Escaut și Durme de la granița olandeză până la Gent”, desemnat ca fiind o arie specială de conservare în special pentru tipul de habitat „estuar”.

Planul de dezvoltare autoriza crearea unui nou habitat pentru a compensa pierderea părții din zona SCI. CJUE a avut în vedere să stabilească dacă măsura creării unui nou habitat trebuie luată în considerare sub incidența art. 6 (3) ori sau crearea acestui nou habitat era o măsură compensatorie sub incidența art. 6 (4), și astfel supusă testului reglementat de acest text.

CJU a reiterat că jurisprudența Curții insistă asupra împrejurării că evaluarea efectuată în temeiul articolului 6 alineatul (3) din Directiva habitate nu poate să prezinte lacune și trebuie să cuprindă constatări și concluzii complete, precise și definitive, de natură să înlăture orice îndoială științifică rezonabilă cu privire la efectele lucrărilor preconizate asupra sitului protejat respectiv (Hotărârea din 14 ianuarie 2016, Grüne Liga Sachsen și alții, C‑399/14, EU:C:2016:10, punctul 50).

Textul articolului 6 din Directiva habitate nu conține nicio referință la noțiunea „măsură de atenuare”.

În această privință, după cum a subliniat deja Curtea, efectul util al măsurilor de protecție prevăzute la articolul 6 din Directiva habitate urmărește să se evite ca, prin măsuri numite „de atenuare”, dar care în realitate corespund unor măsuri compensatorii, autoritatea națională competentă să eludeze procedurile specifice enunțate la acest articol, autorizând, în temeiul alineatului (3) al acestuia, proiecte care afectează integritatea sitului respectiv (hotărârea din 15 mai 2014, Briels și alții, C‑521/12, EU:C:2014:330, punctul 33).

Măsurile cuprinse într‑un plan sau un proiect (…), care au în vedere, anterior producerii unor efecte negative asupra unui tip de habitat natural prezent pe acesta, dezvoltarea viitoare a unei arii de acest tip, dar a căror finalizare va interveni ulterior evaluării caracterului semnificativ al efectelor negative eventuale asupra integrității sitului respectiv, nu pot fi luate în considerare cu ocazia acestei evaluări. Astfel de măsuri nu pot fi calificate, eventual, drept „măsuri compensatorii”, în sensul alineatului (4) al respectivului articol, decât în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la acest alineat.

În cauza Orleans v. Vlaams Gewest (C-387/15) a fost pusă în discuție dezvoltarea portului Antwerp pe malul stâng al râului Escaut, în condițiile în care parte din zonă era desemnată arie specială de conservare (SCI). Proiectul afectează situl Natura 2000 denumit „Estuarul râurilor Escaut și Durme de la granița olandeză până la Gent”, desemnat ca fiind o arie specială de conservare în special pentru tipul de habitat „estuar”. Secția legislație a Raad van State (Consiliul de Stat) a exprimat îndoieli cu privire la compatibilitatea PRDT cu măsurile naționale de transpunere a articolului 6 din Directiva habitate astfel cum a fost interpretat de Curte printre altele în Hotărârea din 15 mai 2014, Briels și alții (C‑521/12, EU:C:2014:330). (pct. 18).

Cu toate acestea, guvernul flamand a considerat nefondate aceste îndoieli. Astfel, în circumstanțele care au determinat pronunțarea HOTĂRÂRII din 15 mai 2014, Briels și alții (C‑521/12, EU:C:2014:330), noua arie de habitat natural trebuia să fie dezvoltată doar după afectarea ariei existente. Este motivul pentru care nu era cert, în momentul în care decizia privind proiectul era adoptată, că proiectul respectiv nu urma să aibă efecte negative asupra integrității ariei speciale de conservare. (pct. 19).

Reclamanții din litigiile principale arată, în susținerea acțiunii în anulare, că un plan sau un proiect poate fi aprobat doar în măsura în care evaluarea corespunzătoare arată că acest plan sau acest proiect nu are efecte negative asupra integrității sitului în cauză. În această privință, examinarea nu ar fi fost efectuată în raport cu situația existentă a naturii, ci în raport cu cea care va rezulta din primele măsuri. Or, în opinia lor, reiese în special din hotărârea din 15 mai 2014, Briels și alții (C‑521/12, EU:C:2014:330), că crearea unei arii preponderent naturale denumite de „natură rezistentă” trebuie să fie considerată, cel puțin în parte, ca fiind o măsură compensatorie care nu poate fi luată în considerare în cadrul evaluării corespunzătoare. Cu titlu subsidiar, în ipoteza în care dezvoltarea unei arii preponderent naturale de „natură rezistentă” nu ar constitui o măsură compensatorie, ci dezvoltarea naturii denumite autonomă, aceiași reclamanți apreciază, întemeindu‑se tot pe motivarea hotărârii din 15 mai 2014, Briels și alții (C‑521/12, EU:C:2014:330), că nici această arie nu trebuie să fie luată în considerare. În plus, în opinia lor, tehnica utilizată care constă în dezvoltarea, după aprobarea PRDT, a unor noi arii naturale care vor trebui să corespundă caracteristicilor sitului Natura 2000 în discuție contravine jurisprudenței Curții privind articolul 6 alineatul (3) din Directiva habitate, care include principiul precauției. Autoritățile naționale competente ar trebui, așadar, să refuze să aprobe planul sau proiectul avut în vedere în cazul în care nu au dobândit încă certitudinea că acesta nu va avea efecte negative asupra integrității sitului în cauză.

CJUE a notat că dispozițiile directivei menționate urmăresc ca statele membre să ia măsuri de protecție adecvate pentru a conserva caracteristicile ecologice ale siturilor care adăpostesc tipuri de habitate naturale (Hotărârea din 11 aprilie 2013, Sweetman și alții, C‑258/11, EU:C:2013:220, punctul 38). În speță, instanța de trimitere a constatat că PRDT ar face să dispară printre altele un ansamblu de 20 de hectare de terase de maree și de terenuri intermareice din situl Natura 2000 în discuție. Trebuie, așadar, să se observe că, pe de o parte, constatările de fapt efectuate de această instanță demonstrează că măsurile în discuție în litigiile principale prevăd printre altele dispariția unei părți din acest sit. Rezultă că astfel de măsuri nu pot constitui măsuri care asigură conservarea sitului menționat.

În ceea ce privește măsurile de prevenire, Curtea a statuat deja că dispozițiile articolului 6 alineatul (2) din Directiva habitate permit îndeplinirea obiectivului esențial de conservare și de protecție a calității mediului, inclusiv conservarea habitatelor naturale, precum și a speciilor de faună și floră sălbatică, și stabilesc o obligație de protecție generală care constă în evitarea deteriorărilor, precum și a perturbărilor care ar putea avea efecte semnificative în raport cu obiectivele acestei directive (hotărârea din 14 ianuarie 2010, Stadt Papenburg, C‑226/08, EU:C:2010:10, punctul 49).

Astfel, o măsură de prevenire nu este conformă cu articolul 6 alineatul (2) din directiva menționată decât în cazul în care se garantează că nu duce la apariția niciunei perturbări susceptibile să afecteze în mod semnificativ obiectivele aceleiași directive, în special obiectivele de conservare urmărite de aceasta (hotărârea din 14 ianuarie 2016, Grüne Liga Sachsen și alții, C‑399/14, EU:C:2016:10, punctul 41).

Decurge faptul că articolul 6 alineatele (1) și (2) din Directiva habitate nu este aplicabil în împrejurări precum cele în discuție în litigiile principale. Prin urmare, elementele de drept care permit să se răspundă la întrebarea adresată trebuie limitate la articolul 6 alineatele (3) și (4) din această directivă.

Articolul 6 alineatul (3) din Directiva habitate prevede o procedură de evaluare prin care se urmărește să se garanteze, prin intermediul unui control prealabil, ca un plan sau un proiect care nu are o legătură directă cu gestionarea sitului respectiv sau nu este necesar pentru gestionarea sa, dar care l‑ar putea afecta în mod semnificativ pe acesta din urmă, să nu fie autorizat decât în măsura în care nu va avea efecte negative asupra integrității acestui sit (hotărârea din 11 aprilie 2013, Sweetman și alții, C‑258/11, EU:C:2013:220, punctul 28).

Dispoziția menționată prevede astfel două faze. Prima, menționată în prima teză a aceleiași dispoziții, impune statelor membre obligația de a efectua o evaluare corespunzătoare a efectelor unui plan sau ale unui proiect asupra unui sit protejat atunci când există o probabilitate ca planul sau proiectul respectiv să afecteze acest sit în mod semnificativ (Hotărârea din 11 aprilie 2013, Sweetman și alții, C‑258/11, EU:C:2013:220, punctul 29).

În special, atunci când un plan sau un proiect care nu are legătură directă cu gestionarea unui sit sau nu este necesar pentru gestionarea sa riscă să compromită obiectivele de conservare a sitului respectiv, trebuie să se considere că acesta poate afecta respectivul sit în mod semnificativ. Aprecierea riscului menționat trebuie realizată printre altele în lumina caracteristicilor și a condițiilor de mediu specifice ale sitului vizat de un astfel de plan sau proiect (hotărârea din 15 mai 2014, Briels și alții, C‑521/12, EU:C:2014:330, punctul 20).

Cea de a doua fază, vizată la articolul 6 alineatul (3) a doua teză din Directiva habitate, care intervine ca urmare a evaluării corespunzătoare menționate, limitează autorizarea unui astfel de plan sau proiect la condiția ca acesta să nu aibă efecte negative asupra integrității sitului vizat, sub rezerva dispozițiilor alineatului (4) al acestui articol.

Astfel, Curtea a statuat că faptul de a nu afecta integritatea unui sit, din perspectiva calității sale de habitat natural, în sensul articolului 6 alineatul (3) a doua teză din Directiva habitate, presupune menținerea acestuia într‑un stadiu de conservare corespunzător, ceea ce implică menținerea durabilă a caracteristicilor constitutive ale sitului în cauză, legate de prezența unui tip de habitat natural, obiectivul de conservare a acestuia justificând includerea acestui sit pe lista siturilor de importanță comunitară, în sensul directivei menționate (hotărârea din 15 mai 2014, Briels și alții, C‑521/12, EU:C:2014:330, punctul 21, precum și jurisprudența citată). Circumstanțele nu sunt identice cu cele în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 15 mai 2014, Briels și alții (C‑521/12, EU:C:2014:330), întrucât măsurile avute în vedere în acestea trebuie să fie îndeplinite anterior producerii efectelor negative, în timp ce, în aceea, măsurile trebuiau îndeplinite ulterior efectelor negative menționate. Cu toate acestea, jurisprudența Curții insistă asupra împrejurării că evaluarea efectuată în temeiul articolului 6 alineatul (3) din Directiva habitate nu poate să prezinte lacune și trebuie să cuprindă constatări și concluzii complete, precise și definitive, de natură să înlăture orice îndoială științifică rezonabilă cu privire la efectele lucrărilor preconizate asupra sitului protejat respectiv (hotărârea din 14 ianuarie 2016, Grüne Liga Sachsen și alții, C‑399/14, EU:C:2016:10, punctul 50). În această privință, evaluarea corespunzătoare a efectelor unui plan sau ale unui proiect asupra sitului în cauză care trebuie efectuată în temeiul respectivului articol 6 alineatul (3) presupune că trebuie identificate, făcând apel la cele mai relevante cunoștințe științifice în materie, toate aspectele planului sau ale proiectului în discuție care pot, per se sau în combinație cu alte planuri sau proiecte, să afecteze obiectivele de conservare a sitului respectiv (hotărârea din 14 ianuarie 2016, Grüne Liga Sachsen și alții, C‑399/14, EU:C:2016:10, punctul 49).

Pe de altă parte, este necesar să se arate că, în general, eventualele efecte pozitive ale dezvoltării viitoare a unui nou habitat, care urmărește să compenseze reducerea ariei și a calității aceluiași tip de habitat de pe un sit protejat, nu sunt decât dificil previzibile și, în orice caz, nu vor fi vizibile decât peste câțiva ani (a se vedea în acest sens hotărârea din 15 mai 2014, Briels și alții, C‑521/12, EU:C:2014:330, punctul 32).

În al doilea rând, articolul 6 alineatul (3) din Directiva habitate include de asemenea principiul precauției și permite prevenirea eficientă a efectelor negative asupra integrității siturilor protejate generate de planurile sau de proiectele vizate. Un criteriu de autorizare mai puțin strict decât cel prevăzut în dispoziția menționată nu poate garanta la fel de eficient realizarea obiectivului de protecție a siturilor urmărită prin dispoziția respectivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 ianuarie 2016, Grüne Liga Sachsen și alții, C‑399/14, EU:C:2016:10, punctul 48).

În speță, pe de o parte, efectele negative asupra sitului Natura 2000 în cauză sunt certe, întrucât instanța de trimitere a putut să le cuantifice. Pe de altă parte, beneficiile care rezultă din dezvoltarea unor arii preponderent naturale sunt deja luate în considerare în evaluarea și în demonstrarea lipsei unor efecte negative semnificative asupra sitului menționat, în condițiile în care rezultatul dezvoltării acestor zone este incert, întrucât nu este finalizat.

În consecință, circumstanțele din cauzele principale și cele care au determinat pronunțarea hotărârii din 15 mai 2014, Briels și alții (C‑521/12, EU:C:2014:330), sunt asemănătoare prin aceea că se întemeiază, în momentul evaluării efectelor planului sau ale proiectului asupra sitului în cauză, pe o premisă identică de beneficii viitoare care ar atenua efectele negative semnificative produse asupra acestui sit, în condițiile în care măsurile de dezvoltare respective nu au fost finalizate.

În al treilea rând, trebuie subliniat, după cum s‑a amintit la punctul 33 din prezenta hotărâre, că textul articolului 6 din Directiva habitate nu conține nicio referință la noțiunea „măsură de atenuare”.

În această privință, după cum a subliniat deja Curtea, efectul util al măsurilor de protecție prevăzute la articolul 6 din Directiva habitate urmărește să se evite ca, prin măsuri numite „de atenuare”, dar care în realitate corespund unor măsuri compensatorii, autoritatea națională competentă să eludeze procedurile specifice enunțate la acest articol, autorizând, în temeiul alineatului (3) al acestuia, proiecte care afectează integritatea sitului respectiv (hotărârea din 15 mai 2014, Briels și alții, C‑521/12, EU:C:2014:330, punctul 33).

Rezultă că efectele negative ale unui plan sau ale unui proiect care nu are legătură directă cu gestionarea unei arii speciale de conservare sau nu este necesar pentru gestionarea sa și care îi afectează integritatea nu intră sub incidența articolului 6 alineatul (3) din Directiva habitate.

În ceea ce privește articolul 6 alineatul (4) din Directiva habitate, trebuie amintit că, în calitate de dispoziție derogatorie de la criteriul autorizării prevăzut la articolul 6 alineatul (3) a doua teză din Directiva habitate, această dispoziție trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte (hotărârea din 14 ianuarie 2016, Grüne Liga Sachsen și alții, C‑399/14, EU:C:2016:10, punctul 73) și nu se poate aplica decât după ce efectele unui plan sau ale unui proiect au fost analizate în conformitate cu dispozițiile alineatului (3) menționat (a se vedea în acest sens hotărârea din 15 mai 2014, Briels și alții, C‑521/12, EU:C:2014:330, punctul 35).

Pentru a determina natura unor eventuale măsuri compensatorii, trebuie identificate cu precizie efectele negative produse asupra sitului în cauză. Cunoașterea respectivelor efecte, având în vedere obiectivele de conservare referitoare la situl respectiv, reprezintă o condiție prealabilă indispensabilă pentru aplicarea articolului 6 alineatul (4) din directiva menționată, întrucât, în lipsa acestor elemente, nu poate fi apreciată nicio condiție de aplicare a acestei dispoziții derogatorii. Examinarea unor eventuale motive cruciale de interes public major și a existenței unor alternative mai puțin prejudiciabile necesită, astfel, o evaluare comparativă în raport cu efectele negative produse asupra sitului de planul sau de proiectul avut în vedere (a se vedea în acest sens hotărârea din 14 ianuarie 2016, Grüne Liga Sachsen și alții, C‑399/14, EU:C:2016:10, punctul 57).

În conformitate cu articolul 6 alineatul (4) din Directiva habitate, în ipoteza în care, în ciuda unui rezultat negativ al evaluării efectuate potrivit articolului 6 alineatul (3) prima teză din această directivă, planul sau proiectul trebuie totuși realizat din motive cruciale de interes public major, inclusiv din rațiuni de ordin social sau economic, și în cazul în care nu există soluții alternative, statul membru în cauză ia toate măsurile compensatorii necesare pentru a proteja coerența globală a sistemului Natura 2000.

Prin urmare, autoritățile naționale competente pot, în acest context, să acorde o autorizație în temeiul articolului 6 alineatul (4) din directiva menționată doar în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la acest alineat (a se vedea în acest sens hotărârea din 15 mai 2014, Briels și alții, C‑521/12, EU:C:2014:330, punctul 37).

Având în vedere considerațiile care precedă, CJUE a conchis că trebuie să se răspundă la întrebare că articolul 6 alineatul (3) din Directiva habitate trebuie interpretat în sensul că măsurile cuprinse într‑un plan sau un proiect care nu are legătură directă cu gestionarea unui sit de importanță comunitară sau nu este necesar pentru gestionarea sa, care au în vedere, anterior producerii unor efecte negative asupra unui tip de habitat natural prezent pe acesta, dezvoltarea viitoare a unei arii de acest tip, dar a căror finalizare va interveni ulterior evaluării caracterului semnificativ al efectelor negative eventuale asupra integrității sitului respectiv, nu pot fi luate în considerare cu ocazia acestei evaluări. Astfel de măsuri nu pot fi calificate, eventual, drept „măsuri compensatorii”, în sensul alineatului (4) al respectivului articol, decât în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la acest alineat.

Jurisprudență internă

Prin  decizia civilă nr. 5378/14.12.2017 a Curții de Apel București, a fost pusă în aplicare jurisprudența CJUE din cauzele C-399/14, Grüne Liga Sachsen și alții, și C-142/16, Comisia Europeană împotriva Republicii Federale Germania, în privința unei cereri de anulare a autorizațiilor de construire din 2012 și din 2016 privitoare la construirea unor amenajări hidroenergetice pe râul Jiu pe sectorul Livezeni Bumbești, zonă care a fost desemnată ca făcând parte din rețeaua Natura 2000 în anul 2007. Autorizațiile de construire au fost emise în baza unui acord de mediu emis în anul 2003 în privința căruia pârâta SC HIDROELECTRICA SA a invocat aspectul că nu și-a i valabilitatea potrivit dispozițiilor interne.

Curtea de Apel București a realizat următoarea analiză:

Prin autorizația de construire nr.16/2012 au fost autorizate lucrările de construire pentru amenajarea hidroenergetică a râului Jiu pe sectorul Livezeni Bumbești, fiind emisă pentru continuarea lucrărilor autorizate prin autorizația nr.9/29.05.2003 iar prin autorizația de construire nr.7/2016 au fost autorizate lucrările de construire pentru AHE a râului Jiu pe sectorul Livezeni Bumbești – rest lucrări de executat autorizate inițial prin AC nr.64/2004 și ulterior nr.62/2008.

Ambele autorizații, au fost emise în baza documentației tehnice și avizelor avute în vedere la emiterea autorizațiilor anterioare, inclusiv în baza acordului de mediu GJ -51/18.04.2003.

De asemenea, constituie un aspect necontestat faptul că zona în care urmează a fi realizate lucrările face parte din Parcul Național defileul Jiului, zonă constituită prin HG 1581/2005 fiind totodată inclusă în Situl Natura 2000, în conformitate cu prevederile Directivei 92/43/CEE a Consiliului din 21 mai 1992 privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică.

Instanța de fond a avut în vedere prevederile art.15 din OUG nr.195/2005 care stabilesc:

”(1) Autoritatea competentă pentru protecția mediului emite sau revizuiește, după caz, actele de reglementare.

 (2) Titularii planurilor / programelor / proiectelor / activităților au obligația: a) de a notifica autoritatea competentă pentru protecția mediului dacă intervin elemente noi, necunoscute la data emiterii actelor de reglementare, precum și asupra oricăror modificări ale condițiilor care au stat la baza emiterii actelor de reglementare, înainte de realizarea modificării; b) de a respecta termenele stabilite de autoritatea competentă pentru protecția mediului în derularea procedurilor de emitere a actelor de reglementare.”

 De asemenea, instanța de fond a avut în vedere dispozițiile art. 16 alin. 1 și 4 din OUG nr.195/2005 care stabilesc:

”(1) Avizul de mediu și acordul de mediu își păstrează valabilitatea pe toată perioada punerii în aplicare a planului sau programului, respectiv proiectului. (…) (4) În cazul în care intervin elemente noi, necunoscute la data emiterii actelor de reglementare, sau se modifică condițiile care au stat la baza emiterii lor, autoritatea competentă decide, după caz, pe baza notificării titularului, prevăzută la art. 15 alin. (2) lit. a), menținerea actelor de reglementare sau necesitatea revizuirii acestora, informând titularul cu privire la această decizie.”

Interpretând aceste dispoziții legale în raport de situația de fapt reținută instanța de fond a concluzionat că nu se impune soluția de anulare a actelor administrative – autorizații de construire – întrucât evoluția legislativă ulterioară nu poate constitui un element nou în sensul dispozițiilor legale.

Instanța de recurs a invalidat această concluzie a instanței de fond reținând că o astfel de interpretare contravine atât sensului și finalității dispozițiilor legale în discuție cât și jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie.

Contrar opiniei primei instanțe includerea zonei în care se realizează proiectul în cadrul Sitului Natura 2000 implică schimbarea situației juridice a acesteia din perspectiva protecției mediului și dă naștere unor noi obligații în sarcina autorităților din această perspectivă, chiar dacă această modificare este ulterioară avizului de mediu

O astfel de concluzie este determinată de aspectele stabilite de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C‑399/14, Grüne Liga Sachsen eV și alții împotriva Freistaat Sachsen, în ceea ce privește obligația evaluării impactului asupra mediului.

În această cauză Curtea a stabilit:

”33. Curtea a statuat însă că, chiar dacă un proiect a fost autorizat înainte ca regimul de protecție prevăzut de Directiva habitate să devină aplicabil sitului în discuție și, prin urmare, un asemenea proiect nu era supus normelor privitoare la procedura de evaluare prealabilă potrivit articolului 6 alineatul (3) din această directivă, în cazul executării unui astfel de proiect, sunt aplicabile dispozițiile articolului 6 alineatul (2) din directiva menționată (a se vedea în acest sens Hotărârea Stadt Papenburg, C226/08, EU:C:2010:10, punctele 48 și 49, precum și Hotărârea Comisia/Spania, C404/09, EU:C:2011:768, punctele 124 și 125).

Curtea a statuat de asemenea că însăși existența unei probabilități sau a unui risc ca o activitate economică pe unui sit protejat să provoace perturbări semnificative pentru o specie este de natură să constituie o încălcare a articolului 6 alineatul (2) din Directiva habitate, fără a fi necesar să se dovedească existența unei legături de cauzalitate între această activitate și perturbarea semnificativă produsă speciei protejate (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Spania, C404/09, EU:C:2011:768, punctul 142 și jurisprudența citată).

43. În consecință, executarea unui proiect care poate afecta situl în cauză în mod semnificativ și care nu este supus, înainte de a fi autorizat, unei evaluări conforme cu cerințele articolului 6 alineatul (3) din Directiva habitate nu poate fi continuată după includerea acestui sit pe lista SIC decât cu condiția excluderii probabilității sau a riscului de deteriorare a habitatelor sau de perturbări care afectează speciile și care pot avea un efect semnificativ în raport cu obiectivele acestei directive.

44. Atunci când o asemenea probabilitate sau un asemenea risc se pot manifesta întrucât nu sa efectuat, ca „măsură necesară”, în sensul articolului 6 alineatul (2) din Directiva habitate, o examinare ulterioară a efectelor unui plan sau ale unui proiect asupra sitului în cauză pe baza celor mai relevante cunoștințe științifice, obligația de protecție generală despre care se face mențiune la punctul 37 din prezenta hotărâre constă întro obligație de efectuare a acestei examinări.”

Reiese, așadar, din considerentele hotărârii, că includerea unei zone în care urmează a fi realizat un proiect care poate avea un impact asupra mediului într-o zonă protejată – cum este cazul în prezenta cauză,  implică obligația autorităților de a realiza o nouă evaluare a acestui impact, cu respectarea exigențelor Directivei habitate, obligație la baza căreia stă simpla existența a unei probabilități sau a unui risc de afectare a mediului.

Aplicând în cauză aceste principii Curtea de Apel București a reținut că lipsa unor probe furnizate de recurentul-reclamant care să releve, în modalitatea pretinsă de intimați, producerea unor consecințe negative, nu poate determina interpretarea propusă de instanța de fond în sensul respingerii cererii de anulare a actelor administrative emise cu încălcarea obligației de evaluare.

Potrivit raționamentului CJUE este suficientă existența unei probabilități sau a unui risc de afectare a mediului fără a fi necesară dovada unei legături de cauzalitate.

În cauza C-142/16, Comisia Europeană împotriva Republicii Federale Germania, cauză în care era în discuție modalitatea de analiză a efectelor unui proiect (centrala pe cărbune) asupra unei zona Natura 2000 aflată pe malul sudic al brațului sudic al Elbei, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit:

În acest sens, potrivit jurisprudenței, criteriul de autorizare prevăzut la articolul 6 alineatul (3) a doua teză din Directiva habitate include principiul precauției și permite prevenirea eficientă a efectelor negative asupra integrității siturilor protejate în urma planurilor sau a proiectelor vizate. Un criteriu de autorizare mai puțin strict decât cel în discuție nu poate garanta la fel de eficient realizarea obiectivului de protecție a siturilor urmărită prin dispoziția respectivă (hotărârea din 21 iulie 2016, Orleans și alții, C‑387/15 și C‑388/15, EU:C:2016:583, punctul 53).

 În această privință trebuie amintit că în momentul adoptării deciziei de autorizare a realizării proiectului nu trebuie să se mențină nicio îndoială rezonabilă din punct de vedere științific în raport cu lipsa efectelor negative asupra integrității sitului vizat (hotărârea din 26 octombrie 2006, Comisia/Portugalia, C‑239/04, EU:C:2006:665, punctul 24).

Articolul 6 alineatul (3) din Directiva habitate impune autorităților naționale să ia în considerare, în cadrul examinării efectului cumulativ, toate proiectele care, împreună cu proiectul pentru care se solicită o autorizare, pot avea un efect semnificativ având în vedere obiectivele urmărite de această directivă, deși sunt anterioare datei de transpunere a directivei respective.

Astfel, după cum Curtea a statuat deja, autoritățile naționale competente autorizează o activitate supusă evaluării numai după ce constată că activitatea respectivă este lipsită de efecte negative asupra integrității sitului menționat. Aceasta este situația atunci când nu există nicio îndoială rezonabilă din punct de vedere științific cu privire la absența unor asemenea efecte (a se vedea în acest sens hotărârea din 8 noiembrie 2016, Lesoochranárske zoskupenie VLK, C243/15, EU:C:2016:838, punctul 42).”

În privința modalității de evaluare, făcând referire la jurisprudența sa anterioară Curtea a reținut:

Potrivit unei jurisprudențe constante, evaluarea corespunzătoare a efectelor unui plan sau ale unui proiect asupra sitului în cauză care trebuie efectuată în temeiul articolului 6 alineatul (3) din Directiva habitate presupune că trebuie identificate, făcând apel la cele mai relevante cunoștințe științifice în materie, toate aspectele planului sau ale proiectului în discuție care ar putea, per se sau în combinație cu alte planuri sau proiecte, să afecteze obiectivele de conservare a sitului respectiv (hotărârea din 14 ianuarie 2016, Grüne Liga Sachsen și alții, C‑399/14, EU:C:2016:10, punctul 49). În cauză nu s-a făcut dovada existenței unei evaluări care să respecte aceste exigențe.

Reies, astfel, din cuprinsul acestor hotărâri, principiile cristalizate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, care stau la baza evaluării efectelor pe care o investiție le poate avea asupra unei zone protejate cum este și cazul zonei în discuție în prezentul litigiu.

Astfel, primul principiu care trebuie avut în vedere – principiul precauției – implică a se stabili, anterior realizării unui obiectiv în cadrul unei zone incluse în situl Natura 2000 că nu trebuie să se mențină nicio îndoială rezonabilă din punct de vedere științific în raport cu lipsa efectelor negative asupra integrității sitului vizat.

Curtea de Apel București a constatat că în cauză nu s-a făcut dovada unei evaluări corespunzătoare a efectelor produse asupra mediului prin realizarea obiectivului pentru care au fost emise cele două autorizații de construire, la baza acestora stând din punct de vedere al evaluării impactului asupra mediului un aviz de mediu emis în anul 2003 care nu a fost supus reevaluării, deși situația juridică a zonei de realizare a proiectului s-a modificat semnificativ.

Faptul că, potrivit dispozițiilor legislației interne, avizul de mediu își menține valabilitatea pe toată perioada punerii în aplicare a proiectului nu este de natură a determina o altă concluzie în condițiile în care cele două autorizații a căror anulare este solicitată au fost emise în anul 2012 și respectiv 2016, ulterior includerii zonei în cadrul Sitului Natura 2000 cu încălcarea obligației de reevaluare a efectelor în raport de noul regim juridic al zonei.

Așadar, concluzionând, actele administrative – autorizații de construire – emise de cei doi intimați în anul 2012 respectiv 2016, în temeiul unei autorizații de mediu emisă la rândul său în anul 2003, cu mult înainte de includerea zonei Defileului Jiului în Situl Natura 2000 și fără realizarea unei evaluări corespunzătoare a efectelor proiectului asupra mediului în zona respectivă nu corespund cerințelor de legalitate astfel că se impune soluția de anulare a acestora, noi acte de autorizare putând fi emise numai cu respectarea exigențelor menționate în ceea ce privește modalitatea de analiză a efectelor proiectului asupra zonei protejate – parte a Sitului Natura 2000.

În ceea ce privește restul excepțiilor soluționate de instanța de fond Curtea de apel a constatat că hotărârea nu a fost atacată în privința acestora.

În consecință Curtea a admis recursul, a casat hotărârea primei instanțe și în urma rejudecării a admis acțiunea și a anulat autorizațiile de construire nr. 7/2016 emisă de Consiliul Județean Hunedoara și  nr. 16/2012 emisă de Consiliul Județean Gorj.

 

5. Art. 10 din Directiva 92/43/EEC a Consiliului privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică prevede că, dacă este necesar, statele membre vor încuraja, prin politicile de amenajare și dezvoltare a teritoriului, în special pentru a mări coerența ecologică a sistemului Natura 2000, gestionarea acelor caracteristici ale peisajului care au o importanță majoră pentru fauna și flora sălbatică. Aceste caracteristici sunt cele care, prin structura lor liniară și continuă (râurile cu malurile lor sau sistemele tradiționale de delimitare a câmpurilor) sau prin rolul lor de puncte de trecere (iazurile sau crângurile), reprezntă elemente esențiale pentru migrarea, răspândirea și schimbul genetic al speciilor sălbatice.

Articolul 10 încurajează astfel dezvoltarea coridoarelor ecologice – infrastructura verde.

Art. 11 din Directivă prevede supravegherea stadiului de conservare a habitatelor naturale și a speciilor menționate la articolul 2, acordând o atenție deosebită tipurilor de habitate naturale prioritare și speciilor prioritare.

Anexa IV a Directivei listează peste 400 de specii de animale și plante care sunt de interes comunitar și care sunt puse sub protecție strictă de art. 12 din Directiva Habitate.

În cauza Comisia Europeană c. Franței (C-383/09), Comisia Europeană a solicitat Curții să constate că, prin neintroducerea unui program de măsuri care să permită o protecție riguroasă a speciei Cricetus cricetus (hârciogul comun), Republica Franceză nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 12 alineatul (1) litera (d) din Directiva 92/43/CEE (Directiva Habitate).

Directiva habitate are drept scop principal, astfel cum se arată în al treilea considerent al acesteia, promovarea menținerii biodiversității.

Articolul 12 alineatul (1) din Directiva habitate prevede: „Statele membre iau măsurile necesare pentru a institui un sistem de protecție riguroasă a speciilor de animale enumerate în anexa IV litera (a) în aria lor de extindere, interzicând: (a)   orice formă de capturare sau ucidere deliberată a specimenelor din aceste specii în natură; (b) perturbarea deliberată a speciilor respective, în special în timpul perioadei de reproducere, cuibărire, hibernare și migrare; (c) distrugerea deliberată sau culegerea ouălor din natură; (d) deteriorarea sau distrugerea ariilor de reproducere sau de odihnă.”

Comisia a susținut că, în Alsacia, specia hârciogului comun este amenințată cu dispariția. Astfel, recensământul ar scoate în evidență o scădere importantă a efectivelor între anii 2001 și 2007. Cauzele acestei deteriorări ar fi urbanizarea și evoluția practicilor agricole. Or, măsurile adoptate de Republica Franceză ar fi insuficiente și nu ar fi interzis deteriorarea ariilor de reproducere și de odihnă ale speciei menționate. Unul dintre motivele esențiale ale acestei insuficiențe, care ar privi atât măsurile referitoare la urbanism, cât și măsurile agricole, ar fi caracterul prea limitat al teritoriului, în special al zonelor de acțiune prioritară (denumite în continuare „ZAP”) și al „ariei de reintroducere” care fac obiectul acestor măsuri. În plus, acestea din urmă ar fi la rândul lor insuficiente. Astfel, obiectivul care urmărește existența în ZAP a 22 % culturi favorabile hârciogului comun nu ar fi fost atins decât în una dintre cele trei ZAP existente. Pe de altă parte, programul de acțiune privind limitarea poluării cu nitrați în perioada 2008-2010 ar fi insuficient. În sfârșit, posibilitățile de urbanizare în „aria de reintroducere” nu ar fi suficient de limitate.

Republica Franceză a răspuns că măsurile pe care le‑a adoptat constituie un ansamblu coerent, proporționat și adaptat obiectivului protecției riguroase a hârciogului comun, în conformitate cu cerințele Directivei habitate. În special, programul de acțiuni pentru perioada 2007-2011 ar fi permis să se procedeze la definirea precisă a mediului propriu acestei specii și să se determine trei teritorii de acțiune distincte, și anume cele trei ZAP, în care s‑ar fi renunțat la toate schimbările în utilizarea solului, cu excepția celor legate de agricultură, „aria de reintroducere”, în care pentru orice proiect cu o întindere de peste un hectar trebuie să se dovedească inocuitatea acestuia pentru specie printr‑un studiu specific, și aria de extindere tradițională, în cadrul căreia toate localitățile trebuie să prevadă, cu ocazia reînnoirii documentului de planificare urbanistică, un studiu specific consacrat hârciogului comun.

CJUE a amintit că articolul 12 alineatul (1) litera (d) din Directiva habitate impune statelor membre să adopte măsurile necesare pentru a institui un sistem de protecție riguroasă a speciilor de animale enumerate la litera (a) din anexa IV la aceeași directivă, în aria lor de extindere, interzicând deteriorarea sau distrugerea ariilor de reproducere sau de odihnă. Transpunerea acestei dispoziții impune statelor membre nu numai să creeze un cadru legislativ complet, ci și să pună în aplicare măsuri concrete și specifice de protecție (hotărârea din 11 ianuarie 2007, Comisia/Irlanda, C‑183/05, punctul 29). Tot astfel, sistemul de protecție riguroasă presupune adoptarea de măsuri coerente și coordonate, cu caracter preventiv (hotărârea din 16 martie 2006, Comisia/Grecia, C‑518/04, punctul 16, și hotărârea Comisia/Irlanda, punctul 30).

Din înscrisurile de la dosar rezultă că, între 2001 și 2007, numărul vizuinilor de hârciog comun în „zonele‑nucleu” care au servit drept referință pentru observarea populației acestei specii a scăzut de la mai mult de 1 160 la mai puțin de 180. În plus, potrivit recensământului pentru anul 2009, întocmit de Office national de la chasse et de la faune sauvage (Oficiul Național pentru Vânătoare și Faună Sălbatică) și al cărui conținut nu este contestat de Republica Franceză, nicio populație din specia menționată nu a atins în Alsacia pragul minim de populație viabilă, care este estimat la 1 500 de exemplare răspândite într‑o zonă nefragmentată cu sol favorabil de 600 de hectare.

Republica Franceză a recunoscut că dezvoltarea culturii porumbului, care se produce în detrimentul diversității culturilor, a fost nefastă hârciogului comun, care este dependent de pășunile artificiale, în special de cele plantate cu lucernă, și a constituit unul dintre factorii importanți care au condus la scăderea efectivelor populației acestei specii. Este cert că, chiar și în cursul ultimilor ani, o astfel de dezvoltare nu a fost complet oprită în Alsacia, care în Franța este singura regiune în care este prezentă această specie.

Comisia nu a contestat că măsurile numite de agromediu adoptate în vederea atingerii obiectivului de culturi favorabile speciei în cauză în proporție de 22 %, în special suportul financiar acordat agricultorilor pentru ca aceștia să privilegieze cultura lucernei și a cerealelor de iarnă, sunt de natură să orienteze practicile agricole într‑un sens favorabil acestei specii, din cuprinsul dosarului rezultă că, la data de 5 august 2008, acest obiectiv constând în 22 % culturi favorabile speciei menționate nu fusese atins decât în una dintre cele trei ZAP, care nu reprezintă, de altfel, decât 2 % din ansamblul terenurilor propice pentru hârciogul comun.

Autoritățile franceze erau conștiente de caracterul insuficient al acestor măsuri, întrucât, pe de o parte, în scrisoarea din 28 august 2009, secretarul de stat cu atribuții în domeniul ecologiei a solicitat prefectului regiunii Alsacia să elaboreze, pentru luna septembrie a acelui an, o propunere de modificare a perimetrelor ZAP, în special pentru a se acoperi sectoarele situate în vecinătatea acestora și în care se găseau hârciogi.

Republica Franceză recunoaște de asemenea că dezvoltarea urbanizării și a infrastructurilor inerente acesteia, contribuind la dispariția și fragmentarea terenurilor agricole, a constituit un alt factor determinant care a condus la scăderea efectivelor populației de hârciog comun.

În ceea ce privește măsurile adoptate de acest stat membru în domeniul urbanismului în vederea opririi deteriorării sau a distrugerii ariilor de reproducere sau de odihnă ale speciei menționate, trebuie constatat, în primul rând, că interzicerea oricăror noi acțiuni de urbanizare în ZAP, chiar presupunând că are un caracter cu adevărat obligatoriu, nu privește, astfel cum s‑a arătat la punctul 29 din prezenta hotărâre, decât 2 % din terenurile propice pentru hârciogul comun.

Este cert că proiectele de urbanizare cu o întindere de mai puțin de un hectar nu erau supuse, la data de 5 august 2008, niciunei formalități care să permită să se verifice lipsa lor de impact asupra conservării speciei în cauză. De altfel, din scrisoarea din 28 august 2009 rezultă că secretarul de stat cu atribuții în domeniul ecologiei a solicitat prefectului regiunii Alsacia să instituie un dispozitiv care să permită monitorizarea exhaustivă a acestor proiecte și analiza acestora cu scopul de a se confirma că nu prezintă un astfel de impact. Acesta a cerut de asemenea să fie amintit faptul că includerea hârciogilor în cadrul acestor proiecte „justifică acțiuni de evitare sau o cerere de derogare”, și aceasta indiferent care este întinderea proiectului.

CJUE a constatat că măsurile puse în aplicare la expirarea termenului stabilit în avizul motivat nu erau suficiente pentru a se evita în mod efectiv deteriorarea sau distrugerea ariilor de reproducere sau de odihnă ale hârciogului comun.

Pe de altă parte, în ceea ce privește pretinsul caracter insuficient al programului de acțiuni pentru perioada 2008-2010 vizând limitarea poluării cu nitrați, în orice caz Comisia nu a demonstrat corespunzător cerințelor legale existența unei legături între utilizarea nitraților în agricultură și deteriorarea sau distrugerea ariilor de reproducere sau de odihnă ale speciei în cauză. Ținând seama de cele expuse anterior, trebuie să se admită acțiunea Comisiei, sub rezerva celor expuse la punctul precedent din prezenta hotărâre.

Prin neintroducerea unui program de măsuri care să permită o protecție riguroasă a speciei hârciogului comun, Republica Franceză nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 12 alineatul (1) litera (d) din Directiva habitate.

6. Art. 13 din Directiva 92/43/EEC a Consiliului privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică prevede următoarele:

”Statele membre iau măsurile necesare pentru a institui un sistem de protecție riguroasă a speciilor de plante enumerate în anexa IV litera (b), interzicând: (a) culesul, colecționarea, tăierea, smulgerea sau distrugerea deliberată a acestor plante în natură, în aria lor de extindere naturală; (b) deținerea, transportul, vânzarea sau schimbul, precum și oferirea spre schimb sau vânzare a specimenelor din respectivele specii, luate din natură, cu excepția celor luate legal, înainte de punerea în aplicare a prezentei directive.

Statele membre pot deroga de la dispozițiile articolelor 12, 13, 14 și 15 literele (a) și (b), cu condiția ca derogarea să nu afecteze negativ menținerea populațiilor din speciile respective la un stadiu corespunzător de conservare în aria lor de extindere naturală și în măsura în care nu există o alternativă satisfăcătoare la derogare, în următoarele scopuri: (a) pentru a proteja fauna și flora sălbatică și pentru a conserva habitatele naturale; (b) pentru a evita daunele grave asupra recoltelor, efectivelor de animale, pădurilor, exploatațiilor piscicole, apelor și altor forme de proprietate; (c) în folosul sănătății și siguranței publice sau pentru alte motive cruciale de interes public major, inclusiv din rațiuni de ordin social sau economic și în situații care ar avea efecte benefice de importanță majoră asupra mediului; (d) în scopuri educative și de cercetare, pentru repopulare sau pentru reintroducerea anumitor specii, precum și pentru operațiunile de reproducere necesare acestor scopuri, inclusiv propagarea artificială a plantelor; (e) pentru a permite, în condiții de strictă supraveghere, după criterii selective și la un nivel limitat, prelevarea sau deținerea de anumite specimene din speciile enumerate în anexa IV, în număr limitat, stabilit de autoritățile naționale competente.”

Comisia a emis două rapoarte, la data de 5 ianuarie 2004: Raport asupra implementării Directivei 92/43/CEE, respectiv în iulie 2009: Raport compozit privind tipurile de habitate și speciile de conservare în conformitate cu articolul 17 din Directiva privind habitatele.

Raportul din 2009 constituie prima evaluare sistematică a stării de conservare a speciilor și a habitatelor naturale protejate în temeiul directivei privind habitatele. Raportul include analiza a 2240 specii din care 17% au un status favorabil, 52% au fost identificate cu status defavorabil și 31% au fost raportate ca având status necunoscut. Raportul a concluzionat că relativ puține state membre investesc suficiente resurse pentru monitoriza statusul speciilor și habitatelor în teritoriile lor. Tipurile de habitate legate de agricultură au cel mai diminuat/ cel mai rău statut de conservare. Schimbările climatice au fost indicate ca având un impact negativ în privința statutului de conservare a 42 habitate (19% și 144 specii – 12%).

7. Art. 17 din Directiva habitate direcționează statele membre ca la fiecare 6 ani să întocmească un raport asupra punerii în aplicare a măsurilor adoptate în temeiul acesteia. Comisia întocmește un raport complex pe baza rapoartelor menționate la alineatul (1). Raportul Comisiei cuprinde o evaluare corespunzătoare a progreselor realizate, în special a contribuției sistemului Natura 2000 la atingerea obiectivelor stabilite la articolul 3.

Art. 18 încurajează lucrările științifice ale statelor membre și ale Comisiei precum și lucrările și de cercetare necesare pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite la articolul 2 și a obligației prevăzute la articolul 11. Statele membre și Comisia trebuie să facă un schimb de informații pentru a asigura o bună coordonare a cercetării la nivelul statelor membre cu cercetarea la nivelul UE. Conform art. 19, modificările necesare ale anexelor I, II, III, V și VI în funcție de evoluția tehnică și științifică sunt adoptate de Consiliu, care hotărăște cu majoritate calificată la propunerea Comisiei. Modificările necesare ale anexei IV în funcție de evoluția tehnică și științifică sunt adoptate de Consiliu, care hotărăște în unanimitate la propunerea Comisiei.

Consiliul va adopta asemenea amendamente la anexa IV, acționând unanim, pe baza propunerilor Comisiei, anexele fiind amendate pentru a reflecta printre multe alte aspecte, biodiversitatea statelor membre. Anexele nu includ toate speciile amenințate, exemple al numărului de specii incluse în anexe fiind: 75 din cele 150 specii de pești de apă proaspătă cunoscute ca amenințate; 11 din cele 30 specii de fluturi amenințate; 7 din cele 273 specii de moluște de apă proaspătă; 14 din cele 235 specii de moluște terestre, un procent mic din nevertebratele amenințate.

Potrivit art. 20 din directivă, Comisia este sprijinită de un comitet alcătuit din reprezentanții statelor membre și prezidat de un reprezentant al Comisiei. Comitetul are două scopuri: să asiste comisia în implementarea directivei şi să emită o opinie în privința listei propuse de proiecte LIFE – Nature ce vor fi finanțate în fiecare an.

Art. 22 privește aplicarea dispozițiilor directivei de către statele membre prin reintroducerea speciilor din anexa IV în teritoriul lor natural, evaluând avantajele acestei reintroduceri și asigurându-se că introducerea deliberată a unei specii neindigene pentru un anumit teritoriu este reglementată astfel încât să nu afecteze negativ speciile de faună și floră sălbatică sau habitatele naturale în aria lor de extindere naturală și, dacă este necesar, interzic introducerea respectivă. Tot statele membre iau măsuri de educație și de informare asupra necesității de a proteja speciile de faună și floră sălbatică și de a conserva habitatele acestora și habitatele naturale.

Cele mai multe state membre au reintrodus specii, exemple fiind: Germania – care a reintrodus specii ca sturionul baltic, somonul de Atlantic, hering Allis Shad, Lynxul eurasiatic, țestoasa europeană de lac; Portugalia – care a reintrodus ibexul iberian. În Scoția, în acest moment, se poartă discuții controversate în privința reintroducerii lupilor în arii naturale.

 

8. Rețeaua Natura 2000 este compusă din regiuni biogeografice – atlantică, continentală, alpină (incluzând Pirinei, Alpi, Munții Carpați și parte din Scandinavia), mediteraneană, boreală, macaronesiană (Madeira, Azore și Insulele Canare), panoniană (în principal Ungaria și parte din Cehia, Romania și Slovacia), de stepă și Marea Neagră. Natura 2000 acoperă 18% din ariile teritoriale ale Uniunii Europene și 6% din ariile marine. Rețeaua e considerată aproape completă pentru ariile terestre, dar incompletă pentru ariile marine. Există aproape 27.000 situri Natura 2000 în UE compuse din: păduri – peste 50%, terenuri agricole – peste 34% și ecosisteme de pășuni, zone umede – aproape 10% incluzând turbării, părți din râuri inclusiv 40% din Dunăre.

Cele mai mici situri au o suprafață de sub 1 ha, cele mai mari arii au peste 5000 km²; 90% au sub 1.000 ha. Extinderea Natura 2000 în fiecare stat membru variază. Oricum, 65% din populația UE trăieşte în mai puțin de 5 km și 98% trăieşte în mai puțin de 20 km dintr-un sit Natura 2000.

Numărul de sit-uri terestre și marine și procente ale ariilor naționale acoperite de Natura 2000: Austria (300) 15,13%; Belgia (310) 12,73%; Bulgaria (339) 34,46%; Croația (779) 36,58%; Cipru (63) 28,82%; Cehia (1.153) 14.14%; Danemarca (350) 8,34%; Estonia (568) 17,87%; Finlanda (1.865) 14,45%; Franța (1.766) 12,84%; Germania (5.211) 15,46%; Grecia (419) 27,09%; Ungaria (525) 21,44%; Irlanda (595) 13,13%; Italia (2.596) 18,97%; Letonia (333) 11,53%; Lituania (551) 12,38%; Luxembourg (66) 27,03%; Malta (48) 12,97%;  Olanda (195) 13,29%; Polonia (987) 19,56%; Portugalia (165) 20,67%; România (597) 22,74%; Slovacia (514) 29,57%; Slovenia (355) 37,86%; Spania (1.863) 27,31%; Suedia (4.084) 13,32%; Marea Britanie (925) 8,57%; Uniunea Europeană în întregime (27.522) 18,15%.

Beneficiile economice din Natura 2000 au fost estimate de la 200 la 300 bilioane de euro pe an. Zonele Natura 2000 stochează aproape 9,6 bilioane de tone de carbon, echivalentul a 35 bilioane de tone de CO2. În anul 2010 beneficiile economice au fost estimate între 600 și 1.300 bilioane EUR.

Un alt beneficiu economic este atenuarea impactului inundațiilor, avalanșelor, alunecărilor de teren și a altor dezastre naturale și reducerea vulnerabilității globale a comunităților. În perioada 1990-2010 valoarea pierderilor economice, din cauza dezastrelor naturale, în Uniunea Europeană compusă din 25 state, a fost de 163 bilioane EUR.

Alt beneficiu al Natura 2000 se referă la plantele și animalele valoroase, cum ar fi insectele polenizatoare care sunt importante pentru om și societate. Valoarea medie anuală a serviciilor aduse de insectele polenizatoare în Europa – nu numai în cadrul Natura 2000, este estimată la 14 miliarde EUR pe an. În privința turismului, au fost estimați între 1.2 până la 2.2 bilioane de vizitatori în siturile Natura 2000 pe an, generând beneficii recreaționale evaluate între 5 și 9 bilioane EUR pe an. Aproximativ 4.4 milioane de locuri de muncă și o cifră de afaceri de 405 bilioane EUR anual sunt direct dependente de menținerea unor ecosisteme sănătoase, multe localizate în cadrul Natura 2000.

În domeniul purificării apei și furnizarea ei: centrele de informare din Berlin, Viena, Oslo și Munchen au indicat că beneficiile economice anuale din purificarea apei sunt între 7 și 16 milioane EUR iar cele din furnizarea apei sunt între 21 și 91 milioane pe oraș. Media pe cap de locuitor a beneficiilor este între 15 și 45 EUR pe an, atât din purificarea apei, cât și din furnizarea ei, combinate, în cele 4 orașe analizate.

Ariile marine protejate: valoarea beneficiilor din ariile marine protejate inclusiv siturile marine Natura 2000 (echivalentul a 4,7% din ariile marine ale UE) a fost estimată între 1,4 până la 1,5 bilioane EUR pe an.

 

9. Raportul Special al Curții de Conturi Europene din 2017 stabilește că sunt necesare mai multe eforturi pentru implementa rețeaua Natura 2000 la potențialul ei maxim. Raportul a concluzionat că statele membre nu administrează rețeaua Natura 2000 suficient de bine, existând o insuficientă coordonare între autoritățile competente, întârzieri multiple și definiție necorespunzătoare a măsurilor de conservare necesare, o evaluare inadecvată a proiectelor cu impact asupra siturilor, iar fondurile UE nefiind bine utilizate pentru a sprijini gestionarea rețelei.

Raportul Special al Curții de Conturi Europene din 2017 a concluzionat, de asemenea, că documentele de programare pentru perioada 2014-2020 aferente diverselor fonduri ale UE, care sunt utilizate pentru a finanța rețeaua (în special Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală și Fondul european de dezvoltare regională), nu reflectau în totalitate nevoile de finanțare ale acesteia, iar Comisia nu a abordat aceste neajunsuri într-un mod structurat.

Sistemele de monitorizare și de raportare specifice rețelei Natura 2000 nu erau concepute în mod adecvat, astfel încât să poată oferi informații exhaustive cu privire la eficacitatea rețelei.

Curtea de Conturi a formulat un număr de recomandări în atenția Comisiei și a statelor membre, scopul lor fiind acela de a contribui la punerea în aplicare în integralitate a celor două directive ale UE privind natura, la clarificarea cadrului de finanțare și de contabilizare aferent rețelei Natura 2000 și la măsurarea mai fiabilă a rezultatelor obținute prin implementarea acestei rețele.

10. Verificarea adecvării legislației UE privind natura (Directiva privind păsările și Directiva privind habitatele) – REFIT

La 16.12.2016, Comisia a publicat evaluarea “Fitness Check” a Directivelor UE privind păsările și habitatele (“directivele privind mediul”) și a ajuns la concluzia că, în cadrul unei politici mai ample a UE privind biodiversitatea, aceste Directive rămân extrem de relevante și sunt adecvate scopului pe care și-l propun.

Cu toate acestea, realizarea deplină a obiectivelor directivelor va depinde de îmbunătățirea substanțială a implementării acestora în parteneriat strâns cu autoritățile locale și cu diversele părți interesate din statele membre pentru a furniza rezultate practice pe teren pentru natură, oameni și economie în UE. Pe baza acestor constatări, Comisia a decis să elaboreze un plan de acțiune care vizează remedierea deficiențelor identificate în cursul evaluării și îmbunătățirea coerenței directivelor cu obiectivele socio-economice mai ample. Foaia de parcurs pentru această inițiativă a fost publicată la data de 10.02.2017. O conferință care a prezentat și discutat planul de acțiune a avut loc la Bruxelles la 6 iunie 2017.

Verificarea adecvării efectuată în cadrul Programului privind o reglementare adecvată și funcțională (REFIT) oferă o evaluare de politică cuprinzătoare a Directivei privind păsările și a Directivei privind habitatele. În cadrul acestei verificări, s-a analizat funcționarea directivelor în raport de cinci criterii: eficacitate, eficiență, relevanță, coerență și valoare adăugată la nivel UE. Verificarea adecvării, care a fost sprijinită de un studiu, a presupus un efort amplu de strângere de dovezi și de consultare a numeroase părți interesate de la nivelul statelor membre și al UE, inclusiv o consultare publică desfășurată pe Internet pe durata a 12 luni, care a suscitat un interes fără precedent, fiind primite peste 552.000 de răspunsuri. Analiza rezultată sintetizează un număr semnificativ de dovezi și încearcă să identifice schimbările care pot fi atribuite în mod logic intervenției directivelor. Totuși, în ciuda dovezilor conform cărora natura din Europa s-a deteriorat pe scară largă în cursul secolului a XX-lea, activitatea de analiză a fost limitată din cauza faptului că nu a existat o bază de pornire clară în raport cu care să se estimeze cum ar fi evoluat flora și fauna în absența acțiunii UE.

În urma unei evaluări aprofundate a directivelor privind păsările și habitatele, Comisia Europeană a adoptat Planul de acțiune pentru natură, oameni și economie, pentru a îmbunătăți punerea lor în aplicare și a spori contribuția acestora la atingerea obiectivelor UE privind biodiversitatea pentru 2020. Planul de acțiune se concentrează pe patru domenii prioritare și cuprinde 15 acțiuni care vor fi întreprinse din 2017 până în 2019.[1]

Planul este completat de fișe detaliate, oferind mai multe informații despre fiecare dintre cele 15 acțiuni. Măsurile vor fi luate la nivelul UE, însă statele membre și părțile interesate în cauză vor trebui să acționeze, cu sprijinul și asistența sporită din partea Comisiei Europene. Planul de acțiune al UE a fost prezentat la o conferință din 6 iunie 2017, la Bruxelles.

Planul de acțiune acoperă patru domenii prioritare care răspund concluziilor REFIT, de desfășurat în perioada 2017-2019 (Prioritatea A: Îmbunătățirea orientărilor și a cunoștințelor și asigurarea unei coerențe sporite cu obiectivele socioeconomice mai largi; Prioritatea B: Asumarea responsabilității politice și consolidarea conformității; Prioritatea C: Consolidarea investițiilor în rețeaua Natura 2000 și îmbunătățirea sinergiilor cu instrumentele de finanțare ale UE; Prioritatea D: O mai bună comunicare și informare, implicarea cetățenilor, a părților interesate și a comunităților).

La 19 iunie 2017, Consiliul a adoptat Planul de acțiune. Comisia Europeană a publicat în 2017 și o primă prezentare cuprinzătoare a modului în care politicile și legislațiile UE în domeniul mediului sunt aplicate în practică. Aceasta arată că funcționează politicile de mediu, dar există lacune mari în ceea ce privește modul în care aceste reguli și politici sunt aplicate în Europa. Cele mai grave lacune de implementare din statele membre ale UE se regăsesc în domeniile politice ale gestionării deșeurilor, naturii și biodiversității, calității aerului, calității și managementului zgomotului și apei.

Pachetul european de revizuire a punerii în aplicare a Directivelor privind habitatele, păsările și apele (adoptat la 3 februarie 2017) include: 28 de rapoarte de țară care caracterizează punctele forte, oportunitățile și punctele slabe naționale; o comunicare care identifică provocările comune între state și cum să combine eforturile pentru a obține rezultate mai bune; o anexă la comunicare, ce rezumă acțiunile propuse pentru îmbunătățire pentru toate statele membre ale UE.

11. Profilul de țară al României

România și-a îmbunătățit semnificativ performanțele de mediu de la aderarea sa în 2007. Cu toate că legislația României reflectă în mod corect cerințele de mediu convenite la nivelul UE, punerea în aplicare a acestora este, în general, o provocare cauzată, printre altele, de lipsa planificării, a coordonării și a unei finanțări adecvate. Deficienţele în materie de punere în aplicare există în mai multe domenii, în special în ceea ce privește gestionarea deșeurilor și tratarea apelor reziduale. România este încurajată să utilizeze mai bine fondurile alocate de UE pentru a aborda aceste provocări și a spori coordonarea propriilor mecanisme administrative.

Principalele provocări cu care se confruntă România în ceea ce privește punerea în aplicare a politicilor și a legislației în materie de mediu:

• îmbunătățirea conformării cu legislația UE în domeniul deșeurilor și al apelor urbane reziduale în vederea îndeplinirii obiectivelor UE până la expirarea termenelor finale stabilite în Tratatul de aderare;

• îmbunătățirea coordonării și creșterea capacității administrative a autorităților și a agențiilor implicate în punerea în aplicare a legislației UE, în special în ceea ce privește gestionarea apelor și a deșeurilor și protecția și gestionarea siturilor Natura 2000 ca parte din strategia mai amplă de a consolida administrația publică;

• concentrarea celor mai bune soluții în planuri cuprinzătoare și realiste de gestionare și prevenire a deșeurilor, bazate pe un proces de participare a publicului care să fie favorabil incluziunii;

• eliminarea obstacolelor din calea unei absorbții adecvate și focalizate a fondurilor alocate pentru a sprijini punerea în aplicare a cerințelor UE;

• utilizarea următorului ciclu de gestionare a bazinului hidrografic pentru a îmbunătăți rețelele de monitorizare și metodele de evaluare a stării apelor.

România ar putea împărtăși altor state abordările inovatoare pe care le-a elaborat. Un exemplu bun este inițiativa Laboratorul verde al reciclării din 2012, care a primit Medalia de aur pentru excelență în categoria IMM din cadrul Premiilor pentru responsabilitatea socială a întreprinderilor europene (RSI).

Gestionarea deșeurilor continuă să fie o provocare majoră pentru România. Performanța țării este caracterizată de rata extrem de scăzută de reciclare (5%), de rata ușor mai crescută de compostare (11 %) și de rata mare de depozitare a deșeurilor (82 %), contrar ierarhiei deșeurilor și obiectivelor de reciclare stabilite la nivelul UE. În 2013 (ultimul an pentru care sunt disponibile datele de mai sus), în România s-a înregistrat o scădere a generării de deșeuri municipale față de 2012. Totuși, aceasta rămâne mult mai mică decât media UE (254 kg/an/locuitor în comparație cu circa 481 kg).

România întârzie în adoptarea planurilor de gestionare a deșeurilor și a programelor de prevenire a generării deșeurilor (planul național de gestionare a deșeurilor a fost adoptat în 2004 și a fost valabil până în 2013), deși acestea sunt cele mai bune instrumente pentru a avea un impact asupra politicilor in domeniu și pentru a găsi soluții realiste pentru atingerea obiectivelor privind gestionarea deșeurilor. România va trebui să depună eforturi masive pentru a spori reciclarea și a reduce depozitarea deșeurilor.

Se observă astfel că inițierea unor noi gropi uriașe de strângere a gunoiului – Cluj, Vatra Dornei, menținea unor gropi de gunoi uriașe în toate regiunile din jurul marilor orașe – va conduce la îndepărtarea din ce în ce mai mare a României de obiectivul propus.

În raport se specifică că, în anul 2017, perioada de tranziție acordată României prin Tratatul de aderare pentru punerea în aplicare a Directivei privind depozitele de deșeuri urmează să se încheie și, prin urmare, România va trebui să închidă 101 depozite de deșeuri neconforme. Având în vedere volumul mare de deșeuri care sunt depozitate, România ar putea să se confrunte cu o gravă problemă de capacitate de depozitare. Acțiunea propusă: introducerea unei taxe pe depozitarea deșeurilor și creșterea progresivă a acesteia pentru a evita descărcarea deșeurilor reciclabile în depozite. Utilizarea veniturilor obținute pentru a sprijini colectarea separată și infrastructura alternativă, coroborată cu o mai bună alocare a fondurilor politicii de coeziune către primele etape ale ierarhiei deșeurilor. Evitarea construirii unei infrastructuri excesive pentru tratarea deșeurilor reziduale.

România ar trebui să finalizeze procesul de desemnare Natura 2000 și să instituie obiective de conservare clar definite și sa ia măsurile de conservare necesare siturilor. De asemenea, ar trebui să asigure resurse adecvate pentru punerea în aplicare a acestora, în vederea menținerii/restabilirii habitatelor și speciilor de interes comunitar la o stare de conservare favorabilă în întregul lor areal natural. Țara ar trebui să-și îmbunătățească capacitatea administrativă pentru desemnarea și gestionarea siturilor protejate și să sporească eforturile de colectare de date reprezentative și să amelioreze calitatea evaluărilor. România ar trebui să atenueze presiunile actuale asupra resurselor naturale cauzate de intensificarea agriculturii.

S-a arătat, în raportul din 2017 privind România că, în plus, mass-media a semnalat în repetate rânduri exploatarea forestieră ilegală semnificativă. Comisia evaluează în continuare astfel de rapoarte, precum și inițiativele Guvernului Român cu privire la combaterea exploatării forestiere ilegale prin intermediul unor măsuri administrative extinse care vizează îmbunătățirea capacității de verificare/inspecție și a cadrului juridic. Sistemul informatic integrat de urmărire a lemnului (SUMAL) a fost îmbunătățit, permițând publicului să raporteze la numărul de urgență 112 orice vehicul suspectat a fi încărcat cu materiale lemnoase de proveniență ilegală.

Se observă că acest sistem a fost întrerupt din funcționare în anul 2017, Guvernul României nemanifestând niciun interes pentru protejarea ariilor împădurite, sarcina fiind transferată către ONG-uri, singurele care efectuează demersuri pentru a trage semnale de alarmă cu privire la tăieri abuzive ale pădurilor.

În afara ariilor Natura 2000, mediul natural din România se caracterizează printr-o mare varietate de peisaje tradiționale. Zonele agricole și forestiere gestionate extensiv, de o mare valoare naturală, susțin o diversitate biologică remarcabilă, însă aceste zone se află în pericol ca urmare a intensificării practicilor agricole și a abandonării practicilor de gestionare extensive tradiționale.

În privința stării de conservare a speciilor protejate, au fost evaluate date comunicate în 2013. Ulterior niciun fel de date nu au mai fost oferite de Guvernul României.

În 2013, România înregistra cel mai mare procent al speciilor aflate în stare nefavorabilă – inadecvată, anume 67,19% din UE; un procent de 19% a speciilor în stare de conservare favorabil, 8,42% necunoscută și 5% în stare defavorabilă.

Apele marine ale României fac parte din regiunea marină a Mării Negre, iar țara a aderat la Convenția privind protecția Mării Negre. Principalele amenințări la adresa regiunii Mării Negre sunt reprezentate de sursele terestre de poluare (spre exemplu, nutrienții care provin din apele Dunării). În plus, având în vedere rolul regiunii Mării Negre drept rută de tranzit pentru principalele exporturi de petrol și gaze, deversările de petrol sau poluările accidentale pot deveni din ce în ce mai importante.

Stocurile de pești din Marea Neagră au scăzut în mod dramatic în decursul ultimelor trei decenii, diversitatea peștilor comerciali capturați reducându-se de la aproximativ 26 de specii la șase. Acest lucru este pricinuit de eutrofizare, introducerea de specii alogene și pescuitul excesiv.

Un număr de proiecte finanțate de UE facilitează cooperarea și sprijină implementarea Directivei-cadru privind strategia pentru mediul marin (DCSM) în regiunea Mării Negre. Este recomandat ca România să continue eforturile de coordonare la nivel regional pentru a îmbunătăți calitatea viitoarelor rezultate în baza DCSM.

România trebuie să-și îmbunătățească politica în domeniul apei în conformitate cu logica de intervenție a Directivei-cadru privind apa. Statul trebuie să continue să acorde prioritate investițiilor în stații de epurare a apei reziduale urbane pentru a îndeplini termenele tranzitorii stabilite în Tratatul de aderare. România trebuie să definească mai bine măsurile de bază/obligatorii, care trebuie respectate de toți agricultorii, și măsurile suplimentare, care pot fi finanțate pentru a reduce presiunile exercitate de agricultură.

România are o strategie integrată a apei pentru perioada 2010-2035 care vizează diferite domenii de politică ce afectează resursele de apă, cum ar fi dezvoltarea urbană, protecția mediului, dezvoltarea agricolă și forestieră, infrastructura de transport, turismul și construcțiile.

Începând din 2013, România are în vigoare un program de acțiune revizuit de punere în aplicare a Directivei privind nitrații, care se aplică pe întreg teritoriul țării. Legislația revizuită a adus îmbunătățiri semnificative în comparație cu programul de acțiune anterior de punere în aplicare a Directivei privind nitrații. Autoritățile române au decis să îl aplice pe întreg teritoriul țării în loc să desemneze zone vulnerabile la nitrați și au modificat unele măsuri din cadrul programului de acțiune, aducând îmbunătățiri semnificative

Poluarea apelor cu nitrați se datorează, în mare parte, contaminării la scară  largă a rezervelor de apă, care este cauzată de sectorul casnic, de cel industrial, precum și de cel agricol și a fost agravat de episoadele de secetă severă din ultimii ani În același timp, extinderea teritoriului agricol supus normelor/măsurilor obligatorii generează unele provocări în ceea ce privește punerea în aplicare eficace și asigurarea aplicării măsurilor, ceea ce este esențial, de asemenea, în vederea posibilei intensificări a sectorului agricol.

Într-un raport recent al Curții de Conturi Europene intitulat „Bazinul hidrografic al Dunării II: Calitatea apei” s-a subliniat că există o lipsă de ambiție în statele membre în cauză, inclusiv în România, pentru a combate cauzele poluării. Raportul a afirmat că statele membre nu utilizează toate posibilitățile oferite de Directiva privind nitrații.

Nivelul de punere în aplicare a Directivei privind apa potabilă este scăzut.

De asemenea, România este încă într-o perioadă de tranziție pentru punerea în aplicare a Directivei privind tratarea apelor urbane reziduale și are, prin urmare, un număr limitat de obligații de conformitate în domeniu.

Rezultatele ultimului exercițiu de raportare – chiar dacă se referă doar la expirarea primului termen de tranziție în 2010 – nu au fost promițătoare, având în vedere că doar una dintre cele 1852 de aglomerări din România a fost raportată ca fiind în deplină conformitate.

În consecință, România va trebui să depună un efort considerabil pentru a-și îmbunătăți conformitatea în următorii ani, având în vedere că termenul final prevăzut în Tratatul de aderare este sfârșitul anului 2018.

Ar fi de dorit o utilizare adecvată și orientată a fondurilor UE pentru a facilita atingerea conformității, nu doar cu privire la construirea/îmbunătățirea stațiilor de epurare, ci și pentru reînnoirea/extinderea/construcția de sisteme de colectare.

Emisiile de poluanți atmosferici din România au scăzut semnificativ. Emisiile acestor poluanți se încadrează în plafoanele naționale de emisie aplicabile în prezent. Aceste tendințe trebuie să continue dacă se dorește ca România să se conformeze și în ceea ce privește calitatea aerului.

În același timp, calitatea aerului din România continuă să fie un motiv de îngrijorare. Agenția Europeană de Mediu a estimat că, în anul 2013, numeroase decese premature au fost asociate concentrațiilor de particulele atmosferice în suspensie, de ozon și oxizi de azot. Acest lucru se datorează și depășirilor standardelor UE privind calitatea aerului. România trebuie să-și intensifice eforturile în vederea îndeplinirii standardelor UE privind calitatea aerului.

Guvernanță eficace și cunoștințe: În România este foarte important ca administrațiile centrale, regionale și locale să dețină capacitățile, aptitudinile și formarea necesare pentru îndeplinirea propriilor sarcini, cooperând și coordonând activitățile în mod eficient în cadrul unui sistem de guvernanță pe niveluri multiple. Există, de asemenea, loc pentru îmbunătățiri semnificative în ceea ce privește capacitatea administrativă, precum și punerea în aplicare a legislației în materie de mediu. Percepțiile privind calitatea serviciilor publice, administrația publică, elaborarea de politici și punerea în aplicare, precum și privind credibilitatea angajamentului guvernului față de politici – evaluate prin indicatorul pentru „eficiența guvernului” – sunt cu mult sub media UE. Există o lipsă de încredere între nivelurile politice și administrative, care conduce la un nivel de asumare scăzut pentru decizii și politici.

Infrastructurile ecologice oferă avantaje ecologice, economice și sociale prin intermediul unor soluții naturale. Acestea contribuie la înțelegerea valorii avantajelor oferite de natură societății umane și la mobilizarea de investiții pentru a le susține și a le consolida.

Coridorul verde al Dunării inferioare 45 (CVDI) urmărește să coordoneze eforturile naționale și cooperarea transfrontalieră între statele din regiunea Dunării inferioare pentru protecția și refacerea zonelor umede și a habitatelor inundabile.

Guvernele României, Bulgariei, Ucrainei și Moldovei s-au angajat să instituie un coridor ecologic pe scară largă de până la 1 milion de hectare de zone protejate existente și noi și 223608 ha de arii propuse pentru refacerea zonelor inundabile naturale. O serie de  activități de protecție și de restaurare au fost puse în aplicare, demonstrând multiplele beneficii ale unor zone umede sănătoase ca habitat natural, ca zone de reproducere a peștilor, de purificare a apei și pentru oportunități de turism local. În Strategia de dezvoltare teritorială a României până în anul 2035 există o referire clară la infrastructurile ecologice ca modalitate eficientă de adaptare la schimbările climatice și de diminuare a riscurilor naturale în comparație cu infrastructura fizică sau gri. Printre măsurile specifice se numără protecția habitatelor naturale (asigurând diversitatea și interconectivitatea între zonele naturale, în special în contextul gestionării rețelei Natura 2000) și dezvoltarea de spații verzi în zonele urbane, precum și de centuri verzi în împrejurimile marilor orașe.

Niciunul din marile orașe din România nu are un proiect de dezvoltare a zonelor verzi și de realizare a unei centuri verzi. Ultimele spații rămase liber în marile orașe sunt alocate construirii edificilor – condominii de locuințe și clădiri de birouri, îngreunând astfel infrastructura și așa poluantă și aglomerată a orașelor.

S-a demarat o evaluare națională, finanțată de SEE, Granturile Norvegiene și UE, prin intermediul contractului de prestare de servicii al DG Mediu „Cartografierea ecosistemelor și a serviciilor acestora în UE și în statele sale membre” (MESEU).

Printre obstacolele specifice pentru punerea în aplicare a infrastructurilor ecologice în România se numără: înțelegerea limitată a modului în care funcționează ecosistemele naturale, ceea ce se traduce prin capacitatea limitată de a concepe proiecte de infrastructuri ecologice;  lipsa unor cifre și exemple privind atât beneficiile socioeconomice, cât și cele de mediu pentru a convinge factorii de decizie cu privire la oportunitățile investițiilor în infrastructurile ecologice; lipsa unei mentalități a planificării prealabile și utilizarea incorectă a proceselor de amenajare integrată a teritoriului.

În cazul în care investițiile masive în infrastructură (autostrăzi, piste de curse, căi ferate, rețele de apă și canalizare, instalații de gestionare a deșeurilor etc.) necesare în viitorul apropiat nu sunt planificate, integrate și evaluate în mod corespunzător, conectivitatea habitatelor va fi amenințată. În acest sens, ar trebui avute în vedere dezvoltarea și punerea în aplicare aprofundată a programelor operaționale luând în considerare infrastructurile ecologice. Spre exemplu, noul Program Operațional Regional pentru Regiunea de Vest are în vedere creșterea inteligentă, dar nu ține cont de infrastructurile ecologice și de funcționalitatea și coerența rețelei Natura 2000.

Cetățenii pot să protejeze mediul într-un mod mai eficace dacă au posibilitatea de a se baza pe cei trei „piloni” ai Convenției privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiție în probleme de mediu (Convenția de la Aarhus).

Participarea publicului la procesul de luare a deciziilor administrative este un element important pentru a garanta că autoritatea ia o decizie pe cea mai bună bază posibilă.

Seminarul s-a bucurat de aprecierile tuturor participanților. Prezentările au fost la un nivel remarcabil, logistica excelentă, pregătirea participanților foarte serioasă, iar domeniul vizat unul care nu mai poate fi neglijat în facultățile de drept.

Material realizat de:

Roxana Maria Călin, judecător, Tribunalul București,

Dragoș Alin Călin, judecător, Curtea de Apel București


Posted in Evenimente, Note.