Annette Kur, Lionel A. F. Bently, Ansgar Ohly, Sweet Smells and a Sour Taste – The ECJ’s L’Oréal decision [rezumat de Anastasia Cârjan] – Revista Afaceri juridice europene
Skip to content


Annette Kur, Lionel A. F. Bently, Ansgar Ohly, Sweet Smells and a Sour Taste – The ECJ’s L’Oréal decision [rezumat de Anastasia Cârjan]

Annette Kur,  Lionel A. F.  Bently, Ansgar OhlySweet Smells and a Sour Taste – The ECJ’s L’Oréal decision, Max Planck Institute for Intellectual Property, Competition & Tax Law Research Paper No. 09-12; University of Cambridge Faculty of Law Research Paper No. 10/01. Available at SSRN

rezumat de Anastasia Cârjan

Rezumatul articolului „Mirosuri dulci și gust amar”, Annette Kur, Lionel A. F. Bently, Ansgar OhlySweet Smells and a Sour Taste – The ECJ’s L’Oréal decision, Max Planck Institute for Intellectual Property, Competition & Tax Law Research Paper No. 09-12; University of Cambridge Faculty of Law Research Paper No. 10/01.

 Comercializarea unor parfumuri contrafăcute de către comercianți ridică o problemă asupra unor posibile prejudicii aduse mărcii și brandului original. Acesta a fost și cazul L’Oréal versus Bellure, în care L’Oréal a acuzat Bellure că realizează imitații ale parfumurilor sale de lux și le comercializează pe piață. Ambalajele și sticluțele de parfum promovate de Bellure sunt atât de asemănătoare cu originalele L’Oréal, cu toate că brandul original este o marcă înregistrată și comercializează produse individualizate.

Articolul prezintă hotărârea Curții, din data de 18 iunie 2009, cauza C-487/07, cu privire la cazul L’Oréal versus Bellure. Autorii susțin faptul că această Curte de Justiție nu a oferit un răspuns concret pentru conflictul creat de interesele dintre brandul original și libertatea comercială.

Parfumurile creează în jurul lor un întreg univers, de la simplul act de a găsi parfumul favorit și a te identifica cu el, până la a cunoaște esențele florale delicate, intensitatea și calitatea sa. Parfumurile originale se deosebesc de cele contrafăcute prin faptul că acestea persistă mult mai mult timp pe piele, sunt mult mai consistente, dar și mult mai scumpe. Având în vedere că parfumurile originale sunt expresii ale personalității unei persoane, ele exprimă totodată și rafinamentul luxuriant. Din acest motiv, încercarea altor comercianți de a reinventa rețeta unui parfum și de a se folosi de imaginea unui brand, este pentru brandul original o insultă la adresa parfumul în sine, căci astfel parfumului i se diminuează din specificitatea și frumusețea de bază, i se absoarbe elementul diferențiator care face parfumul unic și recognoscibil pentru brand.

Poate fi șocant pentru un producător de parfumuri originale nu numai să își vadă produsul pe rafturile lanțurilor de farmacii (ajungând aici prin intermediul pieței gri), pus laolaltă cu multe alte produse, dar și să fie promovat alături de acestea. Bineînțeles că patronului respectivului lanț de farmacii îi aduce beneficiu imaginea brandului, îi conferă legitimitate și prin urmare, îi cresc și vânzările produselor adiacente.

În cazul L’Oréal versus Bellure, miza a fost imaginea parfumurilor. Acuzatul – adică Bellure – a produs mirosuri asemănătoare cu cele ale parfumurilor originale, numai că le-a vândut la un preț mai accesibil. Încercând să se asigure că clienții au înțeles ce cumpără, Bellure a ales să comunice prin două tipuri de mesaje și anume: 1) unul creativ, direct către consumatori, prin care aceștia să înțeleagă ce parfum achiziționează. De exemplu, un miros a fost denumit „Valoarea”, sticla avea forma de piramidă, iar pe spatele etichetei era desenată o hartă de comori; 2) în relațiile cu comercianții, acuzatul a folosit o diagramă prin care făcea trimitere la numele complet al parfumului original. Aceste metode folosite de inculpat au fost considerate ilegale de către mărcile originale și prin urmare, s-a acționat în instanță. Instanțele franceze ar fi fost de acord cu plângerea mărcilor originale, dar instanțele engleze sunt ceva mai greu de convins și tocmai din cauza aceasta Curtea de Apel Engleză a trimis cazul în instanța Curții Europene de Justiție. Jacob Lj a fost cel care a pronunțat sentința Curții, întrebând dacă această conduită poate deruta consumatorii sau, conform judecătorului, să aducă prejudicii brandului, dar care desigur că ar aduce beneficii comerciantului.

Curtea de Justiție a răspuns la aceste întrebări prin a afirma că folosirea de avantaje în numele unei mărci originale pot cauza încălcarea brandului, chiar dacă nu există confuzii pentru consumatori.

A susține că imitația este acceptată acolo unde nu este exclusă de proprietatea intelectuală, este un principiu fundamental al sistemului. Teoretic, în cazul mirosurilor parfumurilor, imitația este în general acceptată. De aceea, acuzatului nu i se vor interzice vânzările neapărat, pentru că în cazul acesta el nu a încălcat legea în ceea ce privește fabricarea sau vânzarea produselor.

Curtea de Justiție a optat pentru o altă alternativă. Interesul producătorilor de parfumuri pentru păstrarea imaginii de exclusivitate este preferat față de cel al informării consumatorilor cu privire la decizia lor de achiziție. Rezultatul oarecum surprinzător pare să fie susținut de clauza din Directiva privind Publicitatea Comparativă, care interzice vânzarea produselor ca imitații sau replici. Directiva menționează într-o altă clauză că publicitatea comparativă este inadmisibilă dacă generează un risc de confuzie. De asemenea, în cazul în care o imitație este ilegală ca atare, comercializarea acesteia poate fi interzisă pe baza unor cereri de încălcare a dreptului comunitar sau a unor norme de concurență neloială. Singurul scop al prezentei clauze este, prin urmare, acela de a împiedica furnizarea de informații eronate consumatorilor, cu privire la aproprierea identității produselor care au fost modelate în mod legitim după o altă marcă.

Unii au susținut că această clauză a fost introdusă tocmai pentru a oferi industriei de parfumuri o bază sigură pentru interzicerea distribuirii produselor comparative mărcilor originale și a mirosurilor acestora.

Ar fi fost necesar ca CJUE să decidă dacă o astfel de restricție privind publicitatea pentru bunurile fabricate în mod legal a fost compatibilă cu interesul consumatorilor de a primi informații relevante din punct de vedere comercial și de libertatea fundamentală a comercianților de a promova vorbirea comercială. Ceea ce este cunoscut în parlamentele juridice europene drept cele „Patru Libertăți”, nu include nimic precum libertatea de exprimare, ci se referă la libera circulație a mărfurilor, a serviciilor, a persoanelor și a capitalului.

Acest fapt i-ar putea da dreptul acuzatului să sesizeze Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg, care a hotărât că discursul comercial intră în sfera de aplicare a articolului 10 (care implică libertatea de expresie și informare, în Cartea Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene (2007/C 303/01) ).

Dreptul European al mărcilor nu consideră că toate comportamentele sunt contrafăcute, că profită de avantajele reputației altor branduri – în plus, trebuie să se arate că utilizarea este nejustificată și necorespunzătoare.

Anastasia Cârjan, JURIDICE.ro

Posted in Note.