CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL MELCHIOR WATHELET prezentate la 10 iulie 2018 in cauza C 478/17, IQ – Revista Afaceri juridice europene
Skip to content


CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL MELCHIOR WATHELET prezentate la 10 iulie 2018 in cauza C 478/17, IQ

DOSAR IADUER.ro

ECLI:EU:C:2018:552

 

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

MELCHIOR WATHELET

prezentate la 10 iulie 2018(1)

Cauza C478/17

IQ

împotriva

JP

[cerere de decizie preliminară formulată de Tribunalul Cluj (România)]

„Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie civilă – Competență în materia răspunderii părintești – Trimitere la o instanță mai bine plasată pentru a soluționa cauza – Noțiunea «instanțe judecătorești dintr‑un stat membru competente pentru a soluționa cauza pe fond»”

 

1.        Această trimitere preliminară, care privește interpretarea articolului 15 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003(2), a fost formulată de Tribunalul Cluj (România) în cadrul unui litigiu între reclamantă, IQ, mamă a trei copii minori care locuiesc împreună cu ea în Regatul Unit începând cu anul 2012, pe de o parte, și pârât, JP, tatăl copiilor, resortisant străin cu reședința în România, pe de altă parte, în materia răspunderii părintești.

I.      Cadrul normativ

A.      Dreptul Uniunii

2.        Considerentele (12), (13) și (21) ale Regulamentului nr. 2201/2003 au următorul cuprins:

„(12)      Temeiurile de competență stabilite prin prezentul regulament în materia răspunderii părintești sunt concepute în funcție de interesul superior al copilului și, în special, de criteriul proximității. Prin urmare, ar trebui să fie competente în primul rând instanțele statului membru în care copilul își are reședința obișnuită, cu excepția unor cazuri de schimbare a reședinței copilului sau ca urmare a unui acord încheiat între titularii răspunderii părintești.

(13)      În interesul copilului, prezentul regulament permite instanței competente, în mod excepțional și în anumite condiții, să trimită cauza instanței unui alt stat membru, în cazul în care aceasta este mai în măsură să soluționeze cauza.

[…]

(21)      Recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești pronunțate într‑un stat membru ar trebui să se bazeze pe principiul încrederii reciproce, iar motivele de refuz al recunoașterii ar trebui reduse la minimul necesar.”

3.        Articolul 1 din Regulamentul nr. 2201/2003 prevede:

„(1)      Prezentul regulament se aplică, oricare ar fi natura instanței, materiilor civile privind:

[…]

(b)      atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parțială a răspunderii părintești.”

4.        Potrivit articolului 2 din Regulamentul nr. 2201/2003:

„În sensul prezentului regulament:

1.      «instanță judecătorească» înseamnă toate autoritățile din statele membre competente în materiile care intră sub incidența domeniului de aplicare al prezentului regulament în temeiul articolului 1;

[…]”

5.        Articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003, intitulat „Competență de fond”, prevede:

„Instanțele judecătorești dintr‑un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată.”

6.        Articolul 12 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 2201/2003, intitulat „Prorogare de competență”, prevede:

„(1)      Instanțele judecătorești din statul membru care exercită competența în temeiul articolului 3 cu privire la o cerere de divorț, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei sunt competente în orice chestiune privind răspunderea părintească în legătură cu această cerere atunci când

(a)      cel puțin unul dintre soți exercită răspunderea părintească față de copil

și

(b)      competența instanțelor a fost acceptată expres sau în orice alt mod neechivoc de către soți și de către titularii răspunderii părintești, la data sesizării instanței judecătorești, iar aceasta este în interesul superior al copilului.

(2)      Competența acordată la alineatul (1) încetează de îndată ce

(a)      hotărârea de admitere sau de respingere a cererii de divorț, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei dobândește autoritate de lucru judecat;

(b)      în cazul în care o procedură privind răspunderea părintească este pe rolul unei instanțe la data prevăzută la litera (a), de îndată ce hotărârea privind răspunderea părintească dobândește autoritate de lucru judecat;

(c)      în cazurile prevăzute la literele (a) și (b), de îndată ce procedura a încetat dintr‑un alt motiv.

[…]”

7.        Potrivit articolului 15 din Regulamentul nr. 2201/2003, intitulat „Trimiterea la o instanță mai bine plasată pentru a soluționa cauza”:

„(1)      Cu titlu de excepție, instanțele judecătorești dintr‑un stat membru competente pentru a soluționa cauza pe fond pot, în cazul în care consideră că o instanță dintr‑un alt stat membru cu care copilul are o legătură specială este mai bine plasată pentru a soluționa cauza sau o parte specifică a acesteia și atunci când acest lucru servește interesul superior al copilului:

(a)      să suspende procedura sau respectiva parte a acesteia și să invite părțile să depună o cerere la instanța judecătorească din acest alt stat membru în conformitate cu alineatul (4) sau

(b)      să solicite instanței judecătorești din alt stat membru să‑și exercite competența în conformitate cu alineatul (5).

(2)      Alineatul (1) se aplică:

(a)      la cererea uneia dintre părți sau

(b)      la inițiativa instanței judecătorești sau

(c)      la solicitarea instanței judecătorești dintr‑un alt stat membru cu care copilul are o legătură specială, în conformitate cu alineatul (3).

Cu toate acestea, trimiterea se poate efectua, la inițiativa instanței sau la solicitarea instanței dintr‑un alt stat membru, numai dacă este acceptată de cel puțin una dintre părți.

(3)      În sensul alineatului (1), se consideră că un copil are o legătură specială cu un stat membru în cazul în care:

(a)      după sesizarea instanței judecătorești menționate la alineatul (1), copilul și‑a dobândit reședința obișnuită în acest stat membru sau

(b)      copilul a avut reședința obișnuită în acest stat membru sau

(c)      copilul este resortisant al acestui stat membru sau

(d)      unul dintre titularii răspunderii părintești își are reședința obișnuită în acest stat membru sau

(e)      litigiul se referă la măsurile de protecție a copilului privind administrarea, conservarea sau dispoziția cu privire la bunurile deținute de copil, bunuri care se află pe teritoriul acestui stat membru.

(4)      Instanța judecătorească din statul membru competentă pentru a soluționa cauza pe fond acordă un termen în care instanțele judecătorești din celălalt stat membru trebuie să fie sesizate în conformitate cu alineatul (1).

În cazul în care instanțele nu sunt sesizate în acest termen, instanța sesizată continuă să‑și exercite competența în conformitate cu articolele 8-14.

(5)      Instanțele judecătorești din acest alt stat membru pot, în cazul în care este în interesul superior al copilului, din cauza circumstanțelor specifice ale cauzei, să se declare competente într‑un termen de șase săptămâni de la data sesizării acestora pe baza alineatului (1) litera (a) sau (b). În acest caz, prima instanță sesizată își declină competența. În caz contrar, prima instanță sesizată continuă să‑și exercite competența în conformitate cu articolele 8-14.

(6)      Instanțele judecătorești cooperează, în sensul prezentului articol, direct sau prin intermediul autorităților centrale desemnate în conformitate cu articolul 53.”

8.        Articolul 19 din acest regulament, intitulat „Litispendență și acțiuni conexe”:

„[…]

(2)      În cazul în care acțiuni referitoare la răspunderea părintească privind un copil, având același obiect și aceeași cauză, se introduc în fața instanțelor judecătorești din state membre diferite, instanța sesizată în al doilea rând suspendă din oficiu procedura până când se stabilește competența primei instanțe sesizate.

(3)      În cazul în care se stabilește competența primei instanțe sesizate, instanța sesizată în al doilea rând își declină competența în favoarea acesteia.

În acest caz, partea care a introdus acțiunea la instanța sesizată în al doilea rând poate intenta respectiva acțiune la prima instanță sesizată.”

9.        Potrivit articolului 23 din Regulamentul nr. 2201/2003, intitulat „Motive de refuz al recunoașterii hotărârilor judecătorești în materia răspunderii părintești”:

„O hotărâre judecătorească pronunțată în materia răspunderii părintești nu este recunoscută:

[…]

(e)      în cazul în care aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată ulterior în materia răspunderii părintești în statul membru în care se solicită recunoașterea;

[…]”

B.      Dreptul român

10.      Din decizia de trimitere reiese că, în România, articolul 448 alineatul (1) punctul 1 din Codul de procedură civilă român prevede că hotărârile în materie de răspundere părintească pronunțate în primă instanță sunt executorii, ceea ce înseamnă că, în baza acestui text legal, câtă vreme acea sentință nu este desființată, pârâtul poate cere punerea ei în executare. Astfel, potrivit legii procesuale române, hotărârile judecătorești date în primă instanță în materia răspunderii părintești pot fi desființate numai în urma admiterii căii de atac a apelului.

II.    Litigiul principal și întrebările preliminare

11.      La 26 noiembrie 2014, reclamanta, IQ, mamă a trei copii care locuiesc împreună cu ea în Regatul Unit din anul 2012, a sesizat Judecătoria Cluj‑Napoca (România) cu o cerere de divorț împotriva tatălui celor trei copii ai lor, pârâtul, JP, resortisant străin cu reședința la Florești, în România.

12.      Prin acțiunea formulată, reclamanta a solicitat de asemenea instanței respective să îi acorde exercitarea exclusivă a autorității părintești în privința celor trei copii minori rezultați din căsătorie, să stabilească locuința copiilor la reclamantă și să oblige pârâtul la plata unei pensii de întreținere.

13.      Acesta din urmă a formulat o cerere reconvențională prin care a solicitat instanței respective să pronunțe divorțul prin acordul părților sau, cu titlu subsidiar, din culpă comună, să dispună exercitarea în comun a autorității părintești în privința celor trei copii rezultați din căsătorie, precum și să stabilească un program de menținere a legăturilor personale cu copiii.

14.      La ședința din 28 septembrie 2015, Judecătoria Cluj‑Napoca și‑a verificat competența și s‑a declarat competentă să soluționeze cauza. Întrucât părțile au convenit ca divorțul să se pronunțe prin acordul lor, această instanță a constatat că erau îndeplinite condițiile pentru soluționarea acestui capăt de cerere. În consecință, instanța respectivă a pronunțat divorțul prin acordul soților și a disjuns capetele de cerere accesorii față de cele referitoare la divorțul propriu‑zis, cu privire la care a continuat judecata, stabilind data unei ședințe în vederea administrării probelor.

15.      Prin sentință civilă, Judecătoria Cluj‑Napoca a admis în parte cererea formulată de reclamantă și cererea reconvențională formulată de pârât, a dispus exercitarea în comun a autorității părintești în privința celor trei copii rezultați din căsătorie, a stabilit reședința copiilor la domiciliul reclamantei, a stabilit cuantumul pensiei de întreținere datorate de pârât copiilor și a stabilit un program de menținere a legăturilor personale între tată și copii.

16.      La 7 septembrie 2016, mama și tatăl copiilor au declarat apel împotriva acestei sentințe la instanța de trimitere.

17.      În fața acestei instanțe, IQ solicită acordarea exercițiului exclusiv al autorității părintești și stabilirea unui program mai restrictiv de menținere a legăturilor personale ale tatălui cu copiii. În schimb, JP solicită ca programul respectiv să fie extins.

18.      La 26 decembrie 2016, IQ a sesizat High Court of Justice (England & Wales), Family Division (Family Court), Birmingham [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Secția pentru familie (Instanța pentru familie), Birmingham, Regatul Unit] cu o cerere de instituire a unui ordin de restricție împotriva tatălui copiilor. La 3 ianuarie 2017, aceasta a solicitat de asemenea instanței respective să se pronunțe cu privire la încredințarea copiilor.

19.      În aceeași zi, această instanță a luat o măsură provizorie prin care se interzicea tatălui copiilor să îi ia până la soluționarea definitivă a acestei cauze. De asemenea, la 2 februarie 2017, aceasta a solicitat instanței de trimitere să își decline competența, din moment ce reședința copiilor se află, cu consimțământul părinților, în Regatul Unit.

20.      În temeiul unei ordonanțe date de High Court of Justice (England & Wales), Family Division, Family Court [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Secția pentru familie, Instanța pentru familie, Birmingham] la 6 iulie 2017, instanța de trimitere a fost sesizată cu o cerere de trimitere a cauzei către instanța respectivă din Regatul Unit, în temeiul articolului 15 din Regulamentul nr. 2201/2003, dat fiind că cel puțin din anul 2013, cei trei copii în cauză își aveau reședința obișnuită în Regatul Unit, cu alte cuvinte în circumscripția sa, iar nu în România, și acesta pe toată durata procedurii în fața instanțelor române.

21.      Instanța de trimitere arată că, în speță, instanța căreia i se solicită să trimită cauza se află în stadiul apelului și că există deja o hotărâre pronunțată în primă instanță.

22.      Aceasta amintește și că hotărârea pronunțată în primă instanță de Judecătoria Cluj‑Napoca este executorie, conform articolului 448 alineatul (1) punctul 1 din Codul de procedură civilă român, astfel încât, atât timp cât această hotărâre nu a fost desființată, pârâtul poate solicita punerea ei în executare.

23.      Or, în cazul în care instanța de trimitere ar trebui să trimită cauza la o instanță judecătorească din Regatul Unit în temeiul articolului 15 din Regulamentul nr. 2201/2003, ea nu ar avea posibilitatea de a se pronunța cu privire la apel, astfel încât hotărârea pronunțată în primă instanță ar continua să existe.

24.      În aceste condiții, Tribunalul Cluj a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Dacă sintagma «instanțele judecătorești dintr‑un stat membru competente pentru a soluționa cauza pe fond» utilizată la articolul 15 [din Regulamentul nr. 2201/2003] se referă atât la instanțele care soluționează cauza în primă instanță, cât și la cele care soluționează căile de atac. Interesează dacă poate avea loc o trimitere a cauzei în temeiul articolului 15 din Regulamentul nr. 2201/2003 către o instanță mai bine plasată, în cazul în care instanța competentă căreia i se solicită trimiterea cauzei unei instanțe mai bine plasate este o instanță de apel, în timp ce instanța mai bine plasată este o instanță care judecă în primul grad de jurisdicție.

2)      În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, care ar trebui să fie în opinia Curții soarta hotărârii pronunțate în primă instanță de instanța competentă care procedează la trimiterea cauzei instanței mai bine plasate?”

III. Procedura în fața Curții

25.      Numai guvernul român și Comisia Europeană au depus observații scrise, niciuna dintre părțile din litigiul principal neconsiderând necesar să depună observații. Nu s‑a solicitat și nu a fost organizată de Curte nicio ședință.

IV.    Analiză

A.      Cu privire la prima întrebare

1.      Sinteza observațiilor părților

26.      Guvernul român subliniază că Curtea a statuat că, pentru a asigura luarea în considerare a interesului superior al copilului în cadrul punerii în aplicare a normelor de competență în materia răspunderii părintești, legiuitorul Uniunii Europene a utilizat, astfel cum reiese din considerentul (12) al regulamentului, criteriul proximității(3). În temeiul acestui criteriu, competența unei instanțe este determinată în general, conform articolului 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003, de locul reședinței obișnuite a copilului la momentul sesizării acesteia(4). Articolul 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003, care prevede în esență că instanța competentă să se pronunțe cu privire la o cerere de divorț în temeiul articolului 3 din același regulament este de asemenea competentă în orice chestiune privind răspunderea părintească în legătură cu această cerere, ar reprezenta o excepție de la norma de competență prevăzută la articolul 8 din Regulamentul nr. 2201/2003.

27.      Mai întâi, în ceea ce privește articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003, guvernul român constată că noțiunea „instanțe judecătorești dintr‑un stat membru competente pentru a soluționa cauza pe fond” nu este definită de regulamentul menționat. Prin urmare, ar fi necesar să se interpreteze această noțiune ținând seama de contextul în care se înscrie articolul respectiv și de obiectivele urmărite de Regulamentul nr. 2201/2003.

28.      În continuare, guvernul român amintește că normele de competență în cauzele privind răspunderea părintească figurează în capitolul II secțiunea 2 din Regulamentul nr. 2201/2003, din care face parte articolul 15. Astfel, domeniul de aplicare material al articolului 15 din Regulamentul nr. 2201/2003 este identic cu cel al ansamblului normelor de competență prevăzute în această secțiune 2 din capitolul II din Regulamentul nr. 2201/2003(5). De aici rezultă că „instanța competentă” în sensul articolului 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 ar putea fi oricare dintre instanțele competente în materia răspunderii părintești prevăzute la articolele 8-14 din Regulamentul nr. 2201/2003. În consecință, potrivit guvernului român, articolul 15 din acest regulament conferă instanței judecătorești pe care o menționează misiunea de a se pronunța cu privire la o cauză în materia răspunderii părintești, în temeiul competenței prevăzute de Regulamentul nr. 2201/2003, indiferent dacă instanța respectivă judecă în primă instanță sau în apel.

29.      În sfârșit, guvernul român consideră că noțiunea „instanțe judecătorești […] competente pentru a soluționa cauza pe fond”, care figurează la articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003, se referă nu numai la faptul că este vorba despre o instanță aptă, conform competenței sale, să se pronunțe pe fond, ci și la faptul că instanța judecătorească în discuție și‑a declarat competența.

30.      În ceea ce privește momentul la care instanța competentă pe fond poate să transfere cauza unei instanțe mai bine plasate, guvernul român arată că articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 nu stabilește o limită de timp.

31.      În această privință, guvernul român arată că, în temeiul articolului 12 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003, competența prorogată prevăzută la articolul 12 alineatul (1) din acest regulament încetează, printre altele, de îndată ce o hotărâre judecătorească privind răspunderea părintească dobândește autoritate de lucru judecat sau procedura a încetat dintr‑un alt motiv. În cauza principală, prima instanță sesizată ar putea trimite cauza instanței mai bine plasate, în temeiul articolului 15 din Regulamentul nr. 2201/2003, până la încetarea competenței prorogate a primei instanțe sesizate. Guvernul român consideră că, în momentul trimiterii cauzei, instanța competentă trebuie să analizeze, de la caz la caz, dacă în special condițiile prevăzute la articolul 15 din acest regulament sunt îndeplinite(6).

32.      Astfel, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, ar reveni instanței competente, și anume prima instanță sesizată, sarcina să verifice dacă trimiterea la o instanță mai bine plasată pentru a soluționa cauza îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 și, mai precis, dacă instanța căreia preconizează să îi trimită cauza este mai bine plasată pentru a pronunța, în materia răspunderii părintești, o hotărâre care servește mai bine interesul superior al copilului.

33.      Guvernul român propune să se răspundă la prima întrebare că dispozițiile Regulamentului nr. 2201/2003 în general și în special articolul 15 trebuie interpretate în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, permit unei instanțe judecătorești dintr‑un stat membru, competentă pentru a soluționa cauza pe fond în sensul articolului 12 alineatul (1) din regulamentul menționat, să trimită cauza unei instanțe judecătorești din alt stat membru pe care o consideră mai bine plasată, până la încetarea competenței sale în temeiul articolului 12 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003.

34.      În plus, ar reveni instanței competente să soluționeze cauza pe fond sarcina de a analiza și de a stabili, de la caz la caz, dacă transferul unei cauze care se află în stadiul apelului îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 15 din Regulamentul nr. 2201/2003 și, mai precis, de a examina dacă instanța căreia preconizează să îi trimită cauza este mai bine plasată pentru a se pronunța cu privire la răspunderea părintească și dacă trimiterea cauzei servește interesul superior al copilului.

35.      Potrivit Comisiei, articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 ar permite transferul competenței doar unei instanțe judecătorești „dintr‑un alt stat membru cu care copilul are o legătură specială”. Articolul 15 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2201/2003 ar conține o listă exhaustivă a criteriilor care definesc noțiunea de stat membru cu care un copil are o legătură specială. În această privință, statul membru în care se află reședința obișnuită actuală a unui copil nu ar figura pe această listă, în timp ce competența instanțelor judecătorești situate în statul în care copilul își are reședința obișnuită ar constitui piatra de temelie a competenței în materia răspunderii părintești.

36.      Cu toate acestea, Comisia consideră că aplicarea articolului 15 din Regulamentul nr. 2201/2003 nu poate fi exclusă în cazul în care ambele instanțe sunt competente. Prin urmare, ar fi contrar ratio legis a dispoziției menționate să se excludă aplicarea acesteia instanței judecătorești dintr‑un stat membru în care legătura cu copilul este cea mai puternică.

37.      În ceea ce privește raportul dintre articolele 15 și 19 din Regulamentul nr. 2201/2003, deși acest din urmă articol impune instanței sesizate în al doilea rând să suspende judecarea cauzei în cazul în care s‑a stabilit competența primei instanțe sesizate, această cerință nu ar trebui să excludă posibilitatea ca instanța sesizată în al doilea rând să formuleze o cerere în conformitate cu articolul 15 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 2201/2003.

38.      În ceea ce privește expresia „instanțele judecătorești dintr‑un stat membru competente pentru a soluționa cauza pe fond” prevăzută la articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003, Comisia susține că această expresie nu indică nicidecum că această posibilitate este limitată la instanțele de prim grad de jurisdicție.

39.      Comisia consideră că ratio legis a articolului 15 din Regulamentul nr. 2201/2003 acordă instanței judecătorești o marjă de apreciere care îi permite să pronunțe, dacă este cazul, o hotărâre de transfer al competenței, dar cu condiția ca acesta să fie în „interesul superior al copilului”.

2.      Apreciere

a)      Introducere

40.      Într‑o decizie de trimitere foarte scurtă, care nu cuprinde mai mult de 21 de puncte, Tribunalul Cluj solicită (prin intermediul primei întrebări formulate) să se stabilească în esență modul de interpretare a noțiunii „instanțele judecătorești dintr‑un stat membru competente pentru a soluționa cauza pe fond” vizate de dispozițiile articolului 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 și dacă o trimitere unei instanțe mai bine plasate pentru a soluționa cauza principală poate fi efectuată, în temeiul articolului 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003, chiar dacă instanța care efectuează trimiterea este o instanță de apel, iar instanța mai bine plasată este o instanță de prim grad de jurisdicție.

41.      Mai întâi, trebuie amintit că Curtea a avut deja ocazia să se pronunțe cu privire la interpretarea dispozițiilor prevăzute la articolul 15 din Regulamentul nr. 2201/2003, însă aceasta nu s‑a pronunțat încă cu privire la interpretarea noțiunii „instanțe judecătorești dintr‑un stat membru competente pentru a soluționa cauza pe fond”, după cum este prevăzută la alineatul (1) al acestui articol.

42.      Astfel, în Hotărârea din 27 octombrie 2016, D. (C‑428/15, EU:C:2016:819), pe care o vom cita în numeroase rânduri în prezentele concluzii, care privește în principal interpretarea articolului 15 din Regulamentul nr. 2201/2003, instanța națională ridica problema domeniului și a condițiilor de aplicare ale acestei dispoziții, dar și a noțiunii „instanță mai bine plasată” și a criteriilor relevante pentru a stabili care este această instanță, precum și a noțiunii „interesul superior al copilului”(7). Curtea a statuat că cerința potrivit căreia trimiterea trebuie să servească interesul superior al copilului presupune ca instanța competentă să se asigure în special, având în vedere împrejurările concrete ale cauzei, că trimiterea preconizată de aceasta la o instanță dintr‑un alt stat membru nu riscă să aibă un efect prejudiciabil asupra situației copilului(8).

43.      Astfel cum subliniază Comisia, prezenta cauză pare caracterizată de o situație în care ambele instanțe sunt, în principiu, competente în temeiul Regulamentului nr. 2201/2003.

44.      În această privință, dat fiind că reședința obișnuită a copiilor pare să fi fost situată încă din anul 2012 în Regatul Uniunii, fără întrerupere, pe toată durata cauzei, competența instanțelor române (sesizate în primul rând) în materia răspunderii părintești poate să fi fost stabilită numai pe baza articolului 12 alineatul (1)(9) coroborat cu articolul 3 alineatul (1) litera (a) a treia liniuță din Regulamentul nr. 2201/2003 („reședința obișnuită a pârâtului”), așadar, cu titlu de competență accesorie față de cea în materie de divorț. Această dispoziție constituie o excepție de la norma de competență prevăzută la articolul 8 din Regulamentul nr. 2201/2003(10).

45.      Chiar dacă divorțul a fost pronunțat de instanța română, competența accesorie în materia răspunderii părintești continuă să fie guvernată de articolul 12 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 2201/2003 până ce o hotărâre în această materie a dobândit autoritate de lucru judecat, situație care nu se regăsește încă în prezenta cauză.

46.      Întrucât cei trei copii își au reședința obișnuită în Regatul Unit, unde locuiesc împreună cu mama lor din anul 2012, instanțele judecătorești din Regatul Unit (sesizate în al doilea rând de reclamantă) își întemeiază competența în materia răspunderii părintești pe articolul 8 din Regulamentul nr. 2201/2003(11).

47.      Prin urmare, considerăm că trebuie să se clarifice aspectul dacă articolul 15 din Regulamentul nr. 2201/2003 privind transferul de competență se aplică: fie unei situații în care instanțele din două state membre sunt competente în temeiul regulamentului menționat, fie permite transferul de competență doar către instanțele judecătorești dintr‑un stat care altfel nu ar fi competente în temeiul regulamentului respectiv.

48.      În acest din urmă caz, răspunsul este simplu: articolul 15 din Regulamentul nr. 2201/2003 nu ar fi aplicabil în prezenta cauză. Astfel, atunci s‑ar pune o simplă problemă de litispendență care trebuie soluționată în temeiul articolului 19 din Regulamentul nr. 2201/2003(12).

1)      Articolul 15 din Regulamentul nr. 2201/2003 se aplică în cazul în care instanțele din ambele state membre sunt competente pe fond în temeiul acestui regulament?

49.      La articolul 15, Regulamentul nr. 2201/2003 conține o normă novatoare care, cu titlu de excepție, permite unei instanțe sesizate cu o cauză și care este competentă pe fond să o trimită unei instanțe judecătorești din alt stat membru, în cazul în care aceasta din urmă este mai bine plasată pentru a o soluționa. Aceasta poate proceda astfel în totalitate sau pentru o anumită parte(13).

50.      Astfel, „[î]n materia răspunderii părintești, una dintre principalele inovații consacrate prin Regulamentul [nr. 2201/2003] – care imită, prin aceasta, [c]onvenția [din 19 octombrie 1996 asupra competenței, legii aplicabile, recunoașterii, executării și cooperării privind răspunderea părintească și măsurile de protecție a copiilor (denumită în continuare «Convenția de la Haga din 1996»)] – este de a fi instituit un mecanism de dialog între judecătorii europeni, întemeiat pe aprecierea competenței lor în funcție de considerații de oportunitate. Inspirându‑se din doctrina forum non conveniens, articolul 15 din Regulamentul [nr. 2201/2003 – o dispoziție remarcabilă(14), însă considerată adeseori un pic complexă –] permite o «trimitere» a cauzei la o instanță mai bine plasată pentru a se pronunța cu privire la această cauză (comparativ cu articolele 8 și 9 din [Convenția de la Haga] din 1996 […], care descompun mecanismul într‑un transfer [de competență – forum non conveniens ‑] sau o revendicare a competenței [– forum conveniens] […])”(15).

51.      Articolul 8 din Convenția de la Haga din 1996 permite ca o cerere să fie efectuată ori de câte ori autoritatea competentă consideră că autoritatea altui stat contractant ar fi mai în măsură să aprecieze interesul superior al copilului. În temeiul articolului 8 alineatul (2) litera (d) din Convenția de la Haga din 1996, existența unei legături strânse cu copilul constituie un element de evaluare a criteriului autorității „mai în măsură” să aprecieze interesul copilului, dar nu creează o obligație.

52.      Chiar dacă modus operandi al mecanismului Regulamentului nr. 2201/2003 și cel al Convenției de la Haga din 1996 nu sunt identice, nu vedem niciun motiv de principiu pentru ca articolul 15 din Regulamentul nr. 2201/2003 să nu poată fi utilizat în cazul unei competențe „concurente”, cu alte cuvinte atunci când două instanțe judecătorești (din state membre diferite) sunt competente în temeiul regulamentului menționat.

53.      Astfel, considerăm că, a fortiori, un asemenea transfer de competență trebuie permis de articolul 15 din Regulamentul nr. 2201/2003, întrucât instanța căreia i se propune să transfere cauza, ex hypothesi, trebuie să aibă o legătură strânsă cu copilul.

54.      Astfel, articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 permite trimiterea unei cauze determinate unei instanțe judecătorești dintr‑un alt stat membru decât cel căruia îi aparține instanța competentă în mod normal numai dacă, astfel cum reiese din considerentul (13) al acestui regulament, o asemenea trimitere îndeplinește condiții stricte și specifice(16), pe de o parte, și nu intervine decât cu titlu excepțional, pe de altă parte(17).

55.      Astfel cum a statuat Curtea, mai întâi, în Hotărârea din 27 octombrie 2016, D. (C‑428/15, EU:C:2016:819, punctul 50), în temeiul articolului 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003, trimiterea de către o instanță dintr‑un stat membru a unei cauze în materia răspunderii părintești nu trebuie să fie efectuată decât în favoarea unei instanțe dintr‑un alt stat membru cu care copilul în cauză are o „legătură specială”.

56.      În continuare, potrivit Hotărârii din 27 octombrie 2016, D. (C‑428/15, EU:C:2016:819, punctul 51), pentru a stabili existența unei astfel de legături într‑o cauză determinată, trebuie să se aibă în vedere elementele enumerate cu titlu exhaustiv la articolul 15 alineatul (3) literele (a)-(e) din Regulamentul nr. 2201/2003. De aici rezultă că sunt excluse de la bun început de la mecanismul trimiterii cauzele în care lipsesc aceste elemente.

57.      Or, potrivit punctului 53 din aceeași hotărâre, primele două elemente se referă la reședința dobândită de copilul vizat în celălalt stat membru în cauză, fie anterior, fie ulterior sesizării instanței competente în mod normal, și, potrivit punctului 52, aceste elemente atestă o proximitate între copilul vizat de cauză și un alt stat membru decât cel căruia îi aparține instanța competentă pentru a soluționa cauza în temeiul articolului 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003.

58.      Prin urmare, este clar că statul membru în care se află reședința obișnuită actuală a unui copil nu se numără printre statele enumerate în cuprinsul acestei dispoziții, în timp ce competența instanțelor judecătorești situate în statul în care copilul își are reședința obișnuită este piatra de temelie a competenței în materia răspunderii părintești. Acest fapt pare să indice că articolul 15 din Regulamentul nr. 2201/2003 se referă în mod exclusiv la atribuirea competenței prin trimitere instanțelor judecătorești dintr‑un stat membru care, în temeiul Regulamentului nr. 2201/2003, nu aveau încă competența de a soluționa cauza.

59.      Considerăm totuși că acest lucru nu exclude nicidecum posibilitatea ca articolul 15 din regulamentul menționat să fie aplicat în cazul în care ambele instanțe sunt competente, a fortiori în situația în care acestea convin că una dintre ele este mai bine plasată decât cealaltă pentru a soluționa cauza.

60.      Astfel, considerăm (asemenea Comisiei) că este de la sine înțeles că „reședința obișnuită actuală” într‑un stat membru, care constituie piatra de temelie a competenței în materia răspunderii părintești, presupune în mod necesar o legătură mai strânsă decât reședința anterioară (astfel cum admite instanța română însăși). Articolul 15 din Regulamentul nr. 2201/2003 – care ar trebui să permită o anumită flexibilitate în cazuri excepționale, pentru a proteja mai bine interesul superior al copilului – pledează în favoarea unei interpretări a expresiei „o legătură specială cu un stat membru” care să includă reședința obișnuită actuală (în speță din anul 2012) a copilului într‑un stat membru, ceea ce implică aplicarea acestei dispoziții în cazurile în care instanța mai bine plasată este deja competentă în temeiul Regulamentului nr. 2201/2003.

61.      Această teză este susținută și de doctrină.

62.      În primul rând, „[Article 15 is about] a court having jurisdiction as to the substance of the matter pursuant to Articles 8-14 of the Regulation [transferring jurisdiction to a Member State] not necessarily also having jurisdiction pursuant to Article 8 et seq. of the Regulation”(18).

63.      În al doilea rând, „[a]nother and far more important principle laid down in Article 15(1) is that this transfer can be for the benefit of any Member State’s court. The provision states that this transfer shouldconcern a court «with which the child has a particular connection”, and the exact nature of these connections is listed in paragraph (3). However, Article 15(1) does not require that the designated court would otherwise have jurisdiction over the subject matter. Therefore, the transfer mechanism is […] [one] allowing a competent court to transfer a case to any Member State court, provided that the particular connection is identified. This analysis implies that Article 15 is not only a court cooperation provision, but contains also a jurisdictional rule. The effect of this rule is to give jurisdiction to any Member State court, providing there is a particular connection between the court and the child”(19), situație care pare să se regăsească în speță.

64.      Prin urmare, „Article 15(1) can therefore be analysed in connection with Article 12(3) of the Regulation, which also provides for a very open jurisdictional rule. The difference lies [in] the fact that Article 12(3) relies on party autonomy, whereas Article 15(1) relies on judicial cooperation. The bases of jurisdiction are therefore very different, but the main effect of both provisions is very similar: giving jurisdiction to a court that is not designated by any of the connecting factors of the Regulation”(20).

65.      Rezultă din ansamblul considerațiilor care precedă că articolul 15 din Regulamentul nr. 2201/2003 este aplicabil în speță.

2)      Noțiunea „instanțele judecătorești dintrun stat membru competente pentru a soluționa cauza pe fond”

66.      Subliniem că această noțiune nu este definită ca atare în Regulamentul nr. 2201/2003.

67.      În acest context, noțiunea amintită trebuie interpretată ținând seama de contextul în care se înscrie articolul 15 și de obiectivele urmărite de Regulamentul nr. 2201/2003(21).

68.      Astfel, considerăm (asemenea guvernului român) că noțiunea „instanțe judecătorești […] competente pentru a soluționa cauza pe fond” trebuie interpretată în raport cu noțiunea „instanță judecătorească”. În conformitate cu articolul 2 punctul 1 din Regulamentul nr. 2201/2003, „instanță judecătorească” înseamnă toate autoritățile din statele membre competente în materiile care intră sub incidența domeniului de aplicare al Regulamentului nr. 2201/2003 în temeiul articolului 1 din acesta(22).

69.      Potrivit Hotărârii din 27 octombrie 2016, D. (C‑428/15, EU:C:2016:819, punctul 61), articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 trebuie interpretat în sensul că, pentru a putea aprecia că o instanță dintr‑un alt stat membru cu care copilul are o legătură specială este mai bine plasată, instanța competentă dintr‑un stat membru trebuie să se asigure că trimiterea cauzei unei asemenea instanțe este de natură să aducă o valoare adăugată reală și concretă pentru examinarea acestei cauze, ținând seama în special de normele de procedură aplicabile în acel alt stat membru și că, pentru a putea aprecia că o asemenea trimitere servește interesul superior al copilului, instanța competentă dintr‑un stat membru trebuie să se asigure în mod special că trimiterea respectivă nu riscă să aibă un efect prejudiciabil asupra situației copilului.

70.      Este suficient să se constate că nimic din formularea utilizată („instanțele judecătorești dintr‑un stat membru competente pentru a soluționa cauza pe fond”) nu arată că posibilitatea de a ceda competența potrivit articolului 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 este rezervată instanțelor de prim grad de jurisdicție.

71.      Întrucât instanța de origine dispune de o importantă marjă de apreciere care îi permite să ia sau să nu ia o decizie de transfer al competenței (ceea ce este logic de altfel, întrucât este conform cu teoria forum non conveniens care este subiacentă procedurii de transfer prevăzute la articolul 15 din Regulamentul nr. 2201/2003), considerăm (asemenea Comisiei) că nu există niciun motiv să se limiteze această marjă de apreciere la o instanță de prim grad de jurisdicție. Și aceasta, a fortiori în cazul în care posibilitatea unui transfer de competență poate apărea numai cu ocazia examinării cauzei de către o instanță superioară în grad.

72.      Astfel, în speță, procedura în fața instanțelor române era în curs de examinare la instanța de apel atunci când a fost primită cererea de transfer din partea instanței din Regatul Unit, sesizată de mamă după aproximativ doi ani de la sesizarea de către aceasta a instanței române. Pe parcursul întregii proceduri, copiii au locuit în Regatul Unit. În cazul în care procedura continuă în România, copiii vor trebui ascultați în această țară și s‑ar putea dovedi necesar avizul unui expert britanic pentru a putea aprecia în mod corect decizia care va trebui să fie luată în materia răspunderii părintești (încredințarea și dreptul de vizită). Aceasta ar putea crește costul și durata procedurii, deși este întotdeauna în interesul copilului ca deciziile în materie să fie luate cât mai curând posibil.

73.      Prin urmare, expresia „instanțele judecătorești dintr‑un stat membru competente pentru a soluționa cauza pe fond” care figurează la articolul 15 din Regulamentul nr. 2201/2003 trebuie interpretată în sensul că se referă și la instanțele de apel care pot, fie la cerere, fie din proprie inițiativă, să trimită cauza la o instanță judecătorească din alt stat membru mai bine plasată, sub rezerva îndeplinirii condițiilor stabilite la articolul 15 din Regulamentul nr. 2201/2003.

B.      Cu privire la a doua întrebare

1.      Sinteza observațiilor părților

74.      Guvernul român arată că Regulamentul nr. 2201/2003 se întemeiază pe principiile cooperării și încrederii reciproce între instanțele judecătorești, principii care conduc la recunoașterea reciprocă și la executarea hotărârilor judecătorești pronunțate în statele membre(23). În opinia Curții, este inerent principiului încrederii reciproce ca instanța judecătorească dintr‑un stat membru sesizată cu o cerere în materia răspunderii părintești să își verifice competența în raport cu articolele 8-14 din Regulamentul nr. 2201/2003(24). Astfel cum precizează articolul 24 din Regulamentul nr. 2201/2003, instanțele judecătorești din celelalte state membre nu pot controla aprecierea efectuată cu privire la propria competență de prima instanță sesizată(25).

75.      În plus, finalitatea prevederilor legale privind desesizarea ar fi să se evite desfășurarea unor proceduri paralele în fața instanțelor judecătorești din diferite state membre și pronunțarea unor hotărâri judecătorești contradictorii.

76.      Guvernul român propune să se răspundă la a doua întrebare că dispozițiile Regulamentului nr. 2201/2003 în general, în special articolul 15 din acesta, trebuie interpretate în sensul că, în împrejurări precum cele din cauza principală, atunci când, în temeiul articolului 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003, instanța competentă decide să trimită cauza la o instanță mai bine plasată, iar aceasta din urmă, în temeiul articolului 15 alineatul (5) prima teză din acest regulament, acceptă să preia cauza respectivă, în temeiul articolului 15 alineatul (5) a doua teză din același regulament, prima instanță sesizată își declină competența.

77.      Comisia susține în esență că, în cazul unui transfer de competență către o instanță judecătorească din alt stat membru, hotărârea pronunțată în prima instanță va produce efectele conferite de dreptul național atât timp cât nu este modificată sau înlocuită, cu efecte pentru viitor, de o nouă hotărâre pronunțată de orice altă instanță care își exercită competența în temeiul Regulamentului nr. 2201/2003.

2.      Apreciere

78.      Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe, în cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, cu privire la tratamentul care urmează să fie rezervat hotărârii pronunțate în primă instanță de către instanțele române, din moment ce cauza ar fi fost trimisă la o instanță mai bine plasată pentru a soluționa cauza principală.

79.      În temeiul articolului 448 alineatul (1) punctul 1 din Codul de procedură civilă român, hotărârile în materia răspunderii părintești pronunțate în primă instanță sunt executorii și, câtă vreme acea hotărâre nu este desființată, pârâtul poate cere punerea ei în executare.

80.      Astfel cum arată Comisia, în ceea ce privește soarta hotărârii pronunțate de instanțele române de prim grad de jurisdicție înaintea unui eventual transfer de competență din partea instanței de apel, în speță, instanța de trimitere, în timp ce considerentul (13) al Regulamentului nr. 2201/2003 menționează transferul „cauzei”, textul alineatelor (1) și (5) ale articolului 15 din Regulamentul nr. 2201/2003 se referă numai la transferul sau la exercitarea „competenței” judiciare.

81.      Potrivit articolului 15 alineatul (5) din Regulamentul nr. 2201/2003, prima instanță sesizată fie își declină competența, în cazul în care instanța din celălalt stat membru s‑a declarat competentă, și pune astfel capăt procedurii pendinte în fața ei, fie, în caz contrar, continuă să își exercite competența.

82.      Cu alte cuvinte, atât timp cât cererea de transfer al competenței este pendinte, prima instanță sesizată în această cauză continuă să fie învestită cu cauza. În consecință, în cazul în care percepe existența unui risc iminent pentru copil în această perioadă, îi revine sarcina de a‑și exercita competența, conform Regulamentului nr. 2201/2003, pentru a lua toate măsurile necesare pentru a proteja copilul. Aceste măsuri sunt recunoscute din punct de vedere juridic, în temeiul Regulamentului nr. 2201/2003 (articolul 21 intitulat „Recunoașterea unei hotărâri judecătorești”) și rămân în vigoare până când instanța judecătorească din celălalt stat membru care a acceptat să își exercite competența decide să le desființeze sau să le modifice.

83.      De asemenea, soarta hotărârii pronunțate în primă instanță trebuie rezolvată în conformitate cu dreptul național al statului membru care a transferat competența.

84.      Considerăm (asemenea Comisiei) că, după ce instanța solicitantă își va declina competența și vor fi inițiate noi proceduri, instanța judecătorească din statul membru solicitat, căreia i s‑a transferat competența, o va putea exercita.

85.      Subliniem că articolul 21 și următoarele din Regulamentul nr. 2201/2003 privesc recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și că articolul 23 litera (e) din acesta prevede, printre altele, că o hotărâre judecătorească pronunțată în materia răspunderii părintești nu este recunoscută în cazul în care este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată ulterior în această materie în statul membru în care se solicită recunoașterea.

86.      Rezultă că hotărârea pronunțată în primă instanță de instanța română va produce efectele conferite de dreptul național atât timp cât nu este modificată sau înlocuită, cu efecte pentru viitor, de o nouă hotărâre pronunțată de orice altă instanță care își exercită competența în temeiul Regulamentului nr. 2201/2003.

V.      Concluzie

87.      Pentru aceste motive, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Tribunalul Cluj (România) după cum urmează:

„1)      Expresia «instanțele judecătorești dintr‑un stat membru competente pentru a soluționa cauza pe fond», care figurează la articolul 15 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, se referă de asemenea la instanțele de apel care pot, fie la cerere, fie din proprie inițiativă, să trimită cauza la o instanță judecătorească dintr‑un alt stat membru mai bine plasată, sub rezerva îndeplinirii condițiilor stabilite la articolul 15 din Regulamentul nr. 2201/2003.

2)      Instanța de apel care a transferat competența unei instanțe judecătorești din alt stat membru își declină competența în conformitate cu articolul 15 alineatul (5) din Regulamentul nr. 2201/2003, fapt care închide procedura pendinte în fața acesteia în conformitate cu dreptul său procedural național. Hotărârea pronunțată în primă instanță în cadrul procedurii în discuție va produce efectele conferite de același drept național, atât timp cât nu este modificată sau înlocuită, cu efecte pentru viitor, de o nouă hotărâre pronunțată de orice altă instanță care își exercită competența în temeiul Regulamentului nr. 2201/2003.”


1      Limba originală: franceza.


2      Regulamentul Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 (JO 2003, L 338, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 183, denumit „Regulamentul Bruxelles IIa”).


3      A se vedea Hotărârea din 27 octombrie 2016, D. (C‑428/15, EU:C:2016:819, punctul 45).


4      A se vedea Hotărârea din 15 februarie 2017, W și V (C‑499/15, EU:C:2017:118, punctul 52), și Hotărârea din 27 octombrie 2016, D. (C‑428/15, EU:C:2016:819, punctul 46).


5      A se vedea în această privință Hotărârea din 27 octombrie 2016, D. (C‑428/15, EU:C:2016:819, punctul 30).


6      A se vedea în această privință Hotărârea din 27 octombrie 2016, D. (C‑428/15, EU:C:2016:819, punctele 56-59).


7      A se vedea de asemenea concluziile noastre prezentate în această cauză (C‑428/15, EU:C:2016:458). A se vedea de asemenea o cauză similară soluționată recent de Supreme Court of the United Kingdom (Curtea Supremă a Regatului Unit): In the matter of N (Children) [2016] UKSC 15. Pentru o analiză, a se vedea de exemplu Pirrung, J., Forum (non) conveniens – Art. 15 EuEheVO vor zwei obersten Common lawGerichten, IPRax, 2017, 562, numărul 6, pentru care atât Curtea în cauza D. (C‑428/15), cât și Supreme Court of the United Kingdom (Curtea Supremă a Regatului Unit) „sind auf unterschiedlichen Wegen zu richtigen Ergebnissen gekommen und haben einem besseren Verständnis der forum non conveniens […] ‑Regel in europäischen Sorgerechtsverfahren beigetragen”.


8      A se vedea Hotărârea din 27 octombrie 2016, D. (C‑428/15, EU:C:2016:819, punctul 61). A se vedea de asemenea Hotărârea din 19 noiembrie 2015, P (C‑455/15 PPU, EU:C:2015:763), care privește în esență articolul 23 litera (a) din Regulamentul nr. 2201/2003, referitor la motivul de refuz al recunoașterii unei hotărâri judecătorești în materia răspunderii părintești întemeiat pe ordinea publică, și abordează de asemenea, pe cale incidentală, interpretarea articolului 15 din Regulamentul nr. 2201/2003.


9      A se vedea punctele 2 și 10 din decizia de trimitere preliminară.


10      A se vedea Concluziile avocatului general Bot prezentate în cauza W și V (C‑499/15, EU:C:2016:920, punctul 51).


11      „În ceea ce privește contextul în care se înscriu articolul 8 alineatul (1) și articolul 12 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2201/2003, considerentul (12) al acestuia din urmă precizează că ar trebui să fie competente în primul rând instanțele statului membru în care copilul are reședința obișnuită. Conform acestui considerent, articolul 8 alineatul (1) din regulamentul menționat prevede că competența generală în materia răspunderii părintești se stabilește în funcție de această reședință” (Hotărârea din 1 octombrie 2014, E., C‑436/13, EU:C:2014:2246, punctul 41).


12      În ipoteza în care s‑ar aplica doar articolul 19, întrucât este evident că cele două proceduri au același obiect, întrucât este în discuție răspunderea părintească, instanța judecătorească din Regatul Unit ar trebui să fie cea care își declină competența, deoarece a fost sesizată în al doilea rând. A se vedea în această privință cauza Liberato (C‑386/17), aflată în prezent pe rolul Curții, în care se solicită acesteia să se pronunțe cu privire la consecințele unei încălcări vădite a normelor de litispendență care figurează la articolul 19 din Regulamentul nr. 2201/2003, în materia răspunderii părintești. Instanța de trimitere urmărește să afle dacă o astfel de încălcare se poate opune recunoașterii unei hotărâri judecătorești adoptate cu încălcarea normelor respective pentru motivul că ar fi contrară ordinii publice a statului membru în care se solicită recunoașterea, ținând seama de articolul 24 din Regulamentul nr. 2201/2003 sau unor dispoziții imperative de ordine publică procedurală de drept al Uniunii.


13      A se vedea Ghidul practic pentru aplicarea Regulamentului Bruxelles IIa, publicat de Comisia Europeană, 2015, disponibil la adresa http://e‑justice.europa.eu, p. 34.


14      Dacă ținem seama de diversele sisteme juridice europene și mai ales de sistemele Bruxelles I și Bruxelles Ia, care nu permit o asemenea cooperare jurisdicțională între statele membre (în orice caz, nu pentru moment). A se vedea Hotărârea din 1 martie 2005, Owusu (C‑281/02, EU:C:2005:120, punctele 38 și 41), în care Curtea apreciază că „aplicarea teoriei forum non conveniens, care lasă o largă marjă de apreciere instanței sesizate cu privire la aspectul dacă o instanță străină ar fi mai potrivită să soluționeze litigiul pe fond, este de natură să afecteze previzibilitatea normelor de competență prevăzute de Convenția de la Bruxelles, în special cea a articolului 2 din aceasta, și, prin urmare, principiul securității juridice ca temei al acestei convenții”. A se vedea în această privință de exemplu Ni Shuilleabhain, M., CrossBorder Divorce Law, Brussels II bis, Oxford University Press, 2010, p. 202 și urm. (la pagina 225, autorul propune să se introducă în noua legislație o dispoziție calchiată pe articolul 15 din Regulamentul nr. 2201/2003 și care să permită de asemenea, în anumite circumstanțe, transferul cauzelor referitoare la divorț).


15      Gallant, E., Le forum non conveniens de l’article 15 du règlement Bruxelles II bis(affaire C428/15, D), în „Revue critique de droit international privé (RCDIP)”, 2017, p. 464. A se vedea de asemenea, cu privire la articolul 15: Ancel, B., și Muir Watt, H., L’intérêt supérieur de l’enfant dans le concert des juridictions: le règlement Bruxelles II bis, RCDIP, 2005, p. 569, Gallant, E., Règlement II bis, Rép. Internat. Dalloz, 2007, în special nr. 157, precum și Joubert, N., Autorité parentale, J.-Cl. int. fasc. 549-20, 172.


16      De exemplu: „in Spain, a decision from the Supreme Court which refused to transfer the jurisdiction to a Belgian court, whereas the whole family was now living in Belgium. The refus[al] was based on the fact that a significant period of time had elapsed since the beginning of the proceedings and that the best interests of the child required a quick resolution of his situation” (a se vedea Hotărârea Tribunal supremo din 7 iulie 2011, 496/2011, SP/SENT/639104), acest fragment este citat în Pataut, E., și Gallant, E., în Magnus, U., și Mankowski, P. (editori), ECPIL – European Commentaries on Private International Law, Brussels IIbis Regulation, Otto Schmidt, 2017, p. 175. A se vedea de asemenea Hotărârea [2016] UKSC 15, citată la nota de subsol 7.


17      A se vedea Hotărârea din 27 octombrie 2016, D. (C‑428/15, EU:C:2016:819, punctul 47).


18      Staudinger‑Pirrung, BGB, Vorbem C‑H zu Art. 19 EGBGB, Internationales Kindschaftsrecht, 2009, Art 15 Regulation No 2201/2003, para. C 89.


19      Sublinierea noastră. A se vedea Pataut, E., și Gallant, E., op. cit., p. 176.


20      A se vedea Pataut, E., și Gallant, E., op. cit., p. 176.


21      A se vedea prin analogie Hotărârea din 27 octombrie 2016, D. (C‑428/15, EU:C:2016:819, punctul 41).


22      În conformitate cu articolul 1, regulamentul se aplică, printre altele, cererilor privind divorțul și răspunderea părintească.


23      A se vedea Hotărârea din 15 februarie 2017, W și V (C‑499/15, EU:C:2017:118, punctul 50).


24      A se vedea Hotărârea din 15 iulie 2010, Purrucker (C‑256/09, EU:C:2010:437, punctul 73).


25      A se vedea Hotărârea din 15 iulie 2010, Purrucker (C‑256/09, EU:C:2010:437, punctul 74).

 

Posted in Procedura trimiterii preliminare.