Decizia Curtii Constitutionale in cauza in care s-a formulat trimiterea preliminara C-673/16, Coman si altii – Revista Afaceri juridice europene
Skip to content


Decizia Curtii Constitutionale in cauza in care s-a formulat trimiterea preliminara C-673/16, Coman si altii

DOSAR IADUER

DECIZIA nr.534
din 18 iulie 2018
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.277 alin.(2) şi (4) din Codul civil
Valer Dorneanu – preşedinte
Marian Enache – judecător
Petre Lăzăroiu – judecător
Mircea Ştefan Minea – judecător
Daniel Marius Morar – judecător
Mona-Maria Pivniceru – judecător
Livia Doina Stanciu – judecător
Simona-Maya Teodoroiu – judecător
Mihaela Senia Costinescu – magistrat-asistent şef
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art.277 alin.(2) şi (4) din Codul civil, excepţie ridicată de Relu Adrian Coman, Robert Clabourn Hamilton şi Asociaţia ACCEPT, în Dosarul nr.17411/302/2015 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti – Secţia civilă. Excepţia de neconstituţionalitate formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr.78D/2016.
2. Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 5 iulie 2018, când Curtea a reluat judecata asupra cauzei suspendate prin Încheierea din 29 noiembrie 2016, prin care a sesizat Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu o serie de întrebări preliminare. La dezbateri au participat autorul excepţiei de neconstituţionalitate, Relu Adrian Coman, personal şi asistat de avocat Raluca Iustina Ionescu, Baroul București, autorii Robert Clabourn Hamilton şi Asociaţia ACCEPT, reprezentați prin același avocat, partea Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, prin președinte Csaba Ferenc Asztalos, precum și reprezentantul Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu. Dezbaterile au fost consemnate în Încheierea din 5 iulie 2018, dată la care,
2
având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea pentru 18 iulie 2018, când a pronunțat prezenta decizie.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
3. Prin Încheierea din 18 decembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr.17411/302/2015, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti – Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.277 alin.(2) şi (4) din Codul civil. Excepţia a fost invocată de Relu Adrian Coman, Robert Clabourn Hamilton şi Asociaţia ACCEPT, reclamanți într-o cauză în care solicită, printre altele, obligarea pârâţilor, Inspectoratul General pentru Imigrări şi Ministerul Afacerilor Interne, să înceteze imediat discriminarea pe criteriul orientării sexuale, în aplicarea procedurilor cu privire la dreptul la liberă circulaţie în Uniunea Europeană, pentru Relu Adrian Coman şi soţul său, Robert Clabourn Hamilton.
4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii susţin că nerecunoaşterea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, legal încheiate în străinătate, reprezintă o încălcare a dreptului la viaţă intimă, familială şi privată, şi o discriminare pe criteriul orientării sexuale. Reclamanţii au construit împreună o viaţă intimă şi de familie care a fost recunoscută legal de statul belgian. Mutarea în România nu poate schimba nici realitatea de fapt a vieţii lor intime şi de familie, şi nici realitatea juridică a căsătoriei lor legale în Belgia. Soții, însă, nu îşi pot continua, pe teritoriul României, relaţia lor de familie în condiţii egale cu persoanele heterosexuale aflate în situaţii similare, întrucât reclamantul Robert Clauborn Hamilton este obligat, în acord cu practica Inspectoratului General pentru Imigrări, să părăsească teritoriul României, pe motiv că art.277 din Codul civil interzice recunoașterea în România a căsătoriilor între persoane de acelaşi sex încheiate în străinătate. Or, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi relaţiile stabilite într-un cuplu format din persoane
3
de acelaşi sex sunt tot relaţii intime şi de familie, ca şi în cazul cuplurilor heterosexuale, astfel că nu există o justificare rezonabilă care să permită crearea unei diferenţieri prin lege, inclusiv sub aspectul libertăţii de circulaţie a persoanei. Prin urmare, autorii excepției apreciază că reglementările interne vin în contradicţie cu prevederile constituţionale care apără viaţa intimă, de familie şi privată, şi cu cele care consacră egalitatea între cetăţeni, și constituie o încălcare a art.14, coroborat cu art.8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
5. Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, analizând excepţia de neconstituţionalitate invocată, prin prisma condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art.29 alin.(1)-(3) din Legea nr.47/1992, reţine că acestea sunt întrunite. Astfel, reclamanţii pretind existenţa unui tratament discriminatoriu pe criteriul orientării sexuale din partea pârâţilor, iar aceştia din urmă justifică tratamentul în cauză tocmai pe prevederile art. 277 alin.(2) din Codul civil, care interzic în România recunoaşterea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, cu consecinţa refuzului pentru aceste persoane a drepturilor derivând din Directiva 2004/38/CE, constând în acordarea dreptului de şedere pentru reîntregirea familiei. Cu privire la temeinicia excepției de neconstituționalitate, contrar dispozițiilor art.29 alin.(4) din Legea nr.47/1992, instanța de judecată nu a formulat nicio opinie.
6. Potrivit art.30 alin.(1) din Legea nr.47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
7. Guvernul a transmis punctul său de vedere cu Adresa nr.5/438/2016, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr.1495 din 26 februarie 2016, prin care apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, norma cuprinsă în art.277 alin.(2) din Codul civil reprezintă, în opinia Guvernului, o formă de exercitare a suveranităţii naţionale, în acord cu prevederile art.2 alin.(1) din Constituţie, prin
4
autoritatea legiuitoare. Faptul că un stat nu recunoaşte anumite instituţii juridice sau nu recunoaşte anumite drepturi ori le recunoaşte, în anumite condiţii, este expresia diversităţii sistemelor juridice şi a modului diferit de evoluţie a normelor de drept intern, în acord cu evoluţia socială, cu valorile morale ale societăţii respective, care încredinţează statului ocrotirea acestor valori. În acest context, este opţiunea statului de a decide în ce mod acordă ocrotire anumitor valori sociale. În cazul instituţiei căsătoriei, statul român ocroteşte, în primul rând prin recunoaştere, căsătoria între două persoane de sex opus. Recunoaşterea căsătoriei este supusă unor condiţii legale de fond şi de formă, cea mai mare parte a acestora fiind de ordine publică, expresie a importanţei pe care statul o acordă condiţiilor în care protejează această instituţie şi valorile asociate ei. Acest fapt nu poate fi considerat o încălcare a valorilor ocrotite de art.26 din Constituţie, după cum nu poate reprezenta o încălcare a vieţii intime, familiale şi private nerecunoaşterea altor instituţii existente în alte sisteme legislative sau a unei căsătorii încheiate în alte condiţii decât cele care, potrivit legislaţiei române, ţin de ordinea publică. Dimpotrivă, în domeniul vieţii intime şi private, cea mai evidentă formă de respect este lipsa de imixtiune a legii, rezerva legiuitorului în reglementarea acestui domeniu al vieţii sociale. Or, legislaţia română nu stabileşte norme, nu impune şi nu interzice relaţii personale de tipul celor invocate de petenţi. Cu totul altceva este, însă, faptul că legiuitorul nu este interesat, nu găseşte elementul de necesitate care justifică normarea acestui aspect al vieţii sociale sau nu doreşte să acorde ocrotire – prin recunoaştere şi prin stabilirea efectelor juridice – anumitor forme de asociere sau de convieţuire a unor persoane fizice. Această opţiune este dreptul fiecărui sistem social de a-şi stabili, în acord cu „moravurile” contemporane proprii, prin mecanismele de guvernare, prin organele reprezentative, regulile de convieţuire socială şi transformarea lor în norme juridice (ordinea publică). În ceea ce priveşte alin.(4) al art.277 din Codul civil, Guvernul consideră că autorii excepţiei nu motivează în ce fel afirmarea dreptului la liberă circulaţie pe teritoriul României, a persoanelor aflate în uniuni homosexuale
5
recunoscute în alte state, ar constitui o formă de încălcare a dreptului la viaţă intimă şi privată sau o încălcare a principiului egalităţii în faţa legii.
8. Avocatul Poporului a transmis punctul său de vedere cu Adresa nr.2124 din 20 aprilie 2016, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr.3358 din 25 aprilie 2016, prin care apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă. Aceasta întrucât argumentele de neconstituţionalitate pun în discuţie, în realitate, modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor criticate de către autorităţile competente, ceea ce nu reprezintă o problemă de constituţionalitate. Nu poate fi reţinută susţinerea autorilor excepţiei, în sensul că sunt discriminaţi sub aspectul exercitării dreptului la liberă circulaţie, întrucât, pe de o parte, art.25 din Constituţie garantează dreptul la liberă circulaţie, în ţară şi în străinătate, dar în condiţiile legii, iar, pe de altă parte, alin.(4) al art.277 din Codul civil conferă garanţii pentru exercitarea dreptului la liberă circulaţie, prevăzând faptul că dispoziţiile legale privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European rămân aplicabile, în raport de art.8 şi art.14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Așa fiind, art.277 din Codul civil nu aduce atingere dreptului la liberă circulaţie, de vreme ce alin.(4) al acestui articol prevede expres aplicabilitatea dispoziţiilor legale privind libera circulaţie pe teritoriul României.
9. În ceea ce priveşte invocarea art.26 din Constituţie, Avocatul Poporului subliniază că art.8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale reglementează dreptul oricărei persoane la respectarea vieţii sale private şi de familie. Din analiza legislaţiei incidente în materie şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, se constată că noţiunea de „viaţă privată” a primit în timp numeroase accepţiuni, conţinutul acesteia fiind variabil, atât în funcţie de epoca la care se realizează raportarea, cât şi în funcţie de statele chemate să interpreteze conceptul, ceea ce reflectă o firească „diversitate” a opiniilor exprimate, fie în sensul reţinerii ca esenţiale a aspectelor tradiţionale (spre exemplu, dreptul la imagine), fie în
6
sensul includerii în concept a aspectelor moderne pe care viaţa socială le-a scos la iveală, precum homosexualitatea, transsexualitatea şi altele. În ceea ce priveşte evoluţia acestui concept, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului și în doctrină s-a reţinut că libertatea sexuală îşi găseşte fundamentul în toleranţa şi pluralismul social, astfel încât acesta recunoaşte dreptul fiecărei persoane de a avea o viaţă sexuală la alegerea sa, în conformitate cu identitatea sa profundă. De aceea, actele homosexuale care se produc în sfera privată, între adulţi care consimt liber la acestea, nu pot face obiectul unei represiuni penale. Totuşi, protecţia dreptului la viaţă privată cunoaşte limite, iar acestea ţin de protejarea intereselor altor persoane, ceea ce conduce la atribuirea unei largi marje de apreciere statelor, care trebuie să asigure, prin legislaţia adoptată, un just echilibru între interesele concurente. Dincolo de absenţa unui consens european în această materie, se poate constata o evoluţie a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în direcţia recunoaşterii juridice a identităţii sexuale a homosexualilor, sub aspectul exercitării dreptului la viaţă de familie, protejat de art.8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Hotărârea din 21 iulie 2015, pronunțată în Cauza Oliari şi alţii împotriva Italiei). Această evoluţie a jurisprudenţei trebuie corelată însă cu par.2 al art.8 din Convenţie, care include dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, în categoria drepturilor condiţionale, fiind permisă ingerinţa unei autorităţi publice, câtă vreme aceasta are loc în condiţiile prevăzute în Convenţie. Prin urmare, în acest domeniu, statele se bucură de o marjă largă de apreciere în îndeplinirea obligaţiilor asumate prin actul internațional.
10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctul lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
11. La dosarul cauzei, au fost depuse mai multe înscrisuri și memorii, adresate, în calitate de amicus curiae, de mai multe persoane fizice și asociații civice.
CURTEA,
7
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, Hotărârea din 5 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (Marea Cameră) în Cauza C-673/16, susținerile părților prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr.47/1992, reţine următoarele:
12. Curtea Constituțională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art.277 alin.(2) şi (4) din Codul civil, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.409 din 10 iunie 2011, text cu denumirea marginală Interzicerea sau echivalarea unor forme de convieţuire cu căsătoria, având următorul cuprins:
“(2) Căsătoriile dintre persoane de acelaşi sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini nu sunt recunoscute în România.[…]
(4) Dispoziţiile legale privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European rămân aplicabile.”
14. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art.4 – Unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni, art.16 – Egalitatea în drepturi şi art.26 – Viaţa intimă, familială şi privată. Se invocă, totodată, prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cuprinse în art. 8 – Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie şi în art.14 – Interzicerea discriminării.
15. Cu privire la cadrul procesual în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei
8
Sectorului 5 Bucureşti, reclamanţii, Relu Adrian Coman – cetățean român şi Robert Clabourn Hamilton – cetățean american, în contradictoriu cu pârâţii, Inspectoratul General pentru Imigrări şi Ministerul Afacerilor Interne, au solicitat instanţei să decidă următoarele: „1. Pârâţii au discriminat pe criteriul orientării sexuale împotriva reclamanţilor şi a altor persoane homosexuale care se află în situaţii similare, în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de liberă circulaţie în Uniunea Europeană; 2. Obligarea pârâţilor să înceteze imediat discriminarea pe criteriul orientării sexuale în aplicarea procedurilor cu privire la dreptul la liberă circulaţie în Uniunea Europeană pentru Relu Adrian Coman şi soţul său Robert Clabourn Hamilton; 3. Obligarea pârâţilor ca în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii instanţei să adopte o reglementare prin care să dispună aplicarea în mod egal, nediscriminatoriu, a condiţiilor pentru exercitarea dreptului la liberă circulaţie în Uniunea Europeană pentru cuplurile de acelaşi sex căsătorite; 4. Obligarea pârâţilor ca în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii instanţei să publice pe website-ul propriu şi într-un ziar de circulaţie naţională un comunicat de presă care să conţină următoarele: să îşi ceară scuze publice faţă de reclamanţi, să informeze că cetăţenii Uniunii Europene care se mută sau revin în România în temeiul liberei circulaţii a persoanelor în Uniunea Europeană beneficiază de aceleaşi drepturi pentru ei şi soţii lor, indiferent dacă fac parte din cupluri de sex diferit sau din cupluri de acelaşi sex; să informeze cu privire la conţinutul reglementării de la punctul 3 de mai sus; 5. Obligarea în solidar a pârâţilor la plata către reclamanţi a echivalentului în RON a sumei de 5000 de euro, reprezentând despăgubiri civile pentru daune morale pentru prejudiciul moral cauzat reclamanţilor Relu Adrian Coman şi soţul său Robert Clabourn Hamilton.”
16. În motivarea acţiunii, reclamanţii Relu Adrian Coman şi Robert Clabourn Hamilton au arătat că s-au căsătorit în Belgia, la Bruxelles, la data de 5 noiembrie 2010. Una dintre opţiunile de stabilire a lor era în România, sens în care Relu Adrian Coman a cerut transcrierea certificatului de căsătorie belgian la Ambasada
9
României la Bruxelles. Răspunsul primit, potrivit procesului-verbal încheiat în data de 20 septembrie 2012, a fost în sensul că solicitarea de înscriere a căsătoriei „nu poate fi rezolvată favorabil pentru următoarele motive: Codul civil al României prevede următoarele la art.277 alin.(2): Căsătoriile dintre persoane de acelaşi sex încheiate sau contractate în străinătate, fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini, nu sunt recunoscute în România”. Prin Adresa nr.G5-1/P1791, Ministerul Afacerilor Externe – Direcţia Relaţii Consulare, invocând şi prevederile art.277 din Codul civil, a stabilit că „decizia luată de diplomatul cu atribuţii consulare din cadrul Ambasadei României la Bruxelles este întemeiată legal”.
17. În continuare, Relu Adrian Coman s-a adresat Inspectoratului General pentru Imigrări, pentru ca acesta să comunice care este procedura şi condiţiile în care soţul său poate obţine reşedinţa în România, pe baza Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE. Cu Adresa nr.2447180 din 11 ianuarie 2013, Inspectoratul General pentru Imigrări a comunicat că „prelungirea dreptului de şedere temporară pentru cetăţeanul american în condiţiile prevăzute de normele naţionale privind imigraţia coroborate cu celelalte acte normative relevante în materie nu poate fi efectuată în scopul reîntregirii familiei”. Totodată, a arătat că „cetăţeanul american poate solicita prelungirea dreptului de şedere pe teritoriul naţional în orice alt scop, cu îndeplinirea condiţiilor generale şi speciale prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”. În răspunsul formulat au fost invocate prevederile Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004, prevederile art.62 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
10
nr.194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.421 din 5 iunie 2008, dispoziții referitoare la prelungirea dreptului de şedere temporară pentru reîntregirea familiei, prevederile art.41 alin.(3) şi (7) din Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.339 din 18 mai 2012, referitoare la înscrierea/transcrierea actelor de stare civilă ale cetăţenilor români, întocmite de autorităţile străine, respectiv interzicerea transcrierii/înscrierii certificatelor sau extraselor de stare civilă emise de autorităţile străine privind căsătoria dintre persoane de acelaşi sex ori a parteneriatelor civile încheiate sau contractate în străinătate, fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini, precum şi prevederile art.277 alin.(2) din Codul civil.
18. Față de acest refuz, la 28 octombrie 2013, Relu Adrian Coman şi Robert Clabourn Hamilton au introdus, împreună cu Asociația Accept, acțiune în instanță, la Judecătoria Sectorului 3 București, împotriva Inspectoratului General pentru Imigrări şi Ministerului Afacerilor Interne, invocând discriminarea pe criterii sexuale și solicitând aplicarea în mod egal, nediscriminatoriu, a condiţiilor pentru exercitarea dreptului la liberă circulaţie în Uniunea Europeană pentru cuplurile de acelaşi sex căsătorite, precum și reparații materiale și morale. În acțiunea astfel formulată, au invocat excepția de neconstituționalitate a textului din Codul civil pe care s-a întemeiat refuzul autorităților menționate, respectiv art.277 alin.(2) din Codul civil, precum și a alin.(4) al aceluiași articol, care statuează că dispoziţiile legale privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European rămân aplicabile.
19. Prin încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa de judecată reţine, la fila 4, susţinerea Inspectoratului General pentru Imigrări în sensul că „interpretarea noţiunii de soţ/soţie prevăzută la art.2 alin.(1) pct.3 lit.a) din Ordonanţa de urgenţă nr.102/2005, (…) nu se poate realiza decât prin raportare la dreptul intern,
11
respectiv art.277 alin.(1) şi (2) din Codul civil, prin care se statuează că statul român nu recunoaşte o căsătorie cum este cea în cauză. Prevederile art.277 alin.(4) din Codul civil invocate de către reclamanţi nu vin să rezolve situaţia acestora în modalitatea în care aceştia înţeleg să o solicite.” Tot astfel, apare în mod clar, la fila 7 din încheierea de sesizare, susţinerea Ministerului Afacerilor Interne, exprimată în întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, potrivit căreia „conform răspunsurilor autorităţilor anterior menţionate, căsătoria lor [a reclamanţilor] nu este recunoscută, iar prelungirea şederii în România a reclamantului R.A. Hamilton nu poate fi făcută în scopul reîntregirii familiei.” De asemenea, la fila 9 se reţine că „prezenta cauză este în legătură cu modul în care înţeleg autorităţile române să încalce obligaţiile asumate la nivelul Uniunii Europene privind libera circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeană, prin discriminarea cetăţenilor UE pe criteriul orientării sexuale”, discriminare motivată prin invocarea art.277 din Codul civil, astfel cum rezultă, de asemenea, din considerentele expuse în continuare de instanţă la fila 10 şi următoarele, cu trimitere la documentele depuse şi la susţinerile părţilor.
20. Câtă vreme actele de discriminare ale autorităților chemate în judecată, în calitate de pârâți, sunt întemeiate pe dispozițiile art.277 din Codul civil, este evident că dispoziţiile acestui articol au legătură cu cauza dedusă judecății. În opinia autorilor excepției, eliminarea pretinsei interpretări neconstituţionale a art.277 alin.(2) şi (4) din Codul civil, în sensul înlăturării temeiului de drept care a motivat refuzul considerat discriminator, ar avea ca efect corectarea practicii greşite a autorităţilor cu competenţe în materie.
21. Curtea Constituțională constată, așadar, că nerecunoașterea în România a căsătoriilor între persoane de același sex, încheiate în străinătate, este criticată din perspectiva refuzului autorităților române de a acorda partenerului de același sex, dintr-o căsătorie încheiată într-un stat membru al Uniunii Europene, același regim juridic în privința dreptului de ședere pe teritoriul României, acordat partenerilor dintr-o
12
căsătorie încheiată între un bărbat și o femeie, refuz întemeiat pe textele de lege menționate. Această circumstanțiere a criticilor este susținută de faptul că autorii excepției înțeleg să critice, pe lângă alin.(2) al art.277 din Codul civil, care consacră expres interdicția recunoașterii căsătoriilor între persoane de același sex, și alin.(4) al aceluiași articol, care raportează normele art.277 alin.(1), (2) și (3) din Codul civil la materia liberei circulații pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European.
22. Prin urmare, Curtea constată că dispozițiile art.277 alin.(2) şi (4) din Codul civil au legătură cu soluționarea cauzei deduse judecății instanței judecătorești, astfel încât urmează a analiza pe fond excepția de neconstituționalitate cu un atare obiect.
23. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prezenta cauză se referă strict la recunoașterea efectelor unei căsătorii legal încheiate în străinătate între un cetățean al Uniunii Europene și soțul său de același sex, resortisant al unei țări terțe, în raport cu dreptul la viață de familie și cu dreptul la liberă circulație, din perspectiva interdicției discriminării pe motiv de orientare sexuală. În acest context, Curtea reține lipsa de certitudine privind interpretarea care trebuie dată mai multor noțiuni utilizate de Directiva 2004/38 a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE(2), coroborate cu Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și cu jurisprudența recentă a Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Curții Europene a Drepturilor Omului, cu privire la dreptul la o viață de familie. Astfel, articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2004/38 definește destinatarii acestei directive ca fiind „orice cetățean al Uniunii care se deplasează sau își are reședința într-un stat membru,
13
altul decât cel al cărui resortisant este, precum și membrii familiei sale, conform definiției de la articolul 2 punctul 2, care îl însoțesc sau i se alătură”. Fiind cetățean al unui stat care nu este membru al Uniunii Europene,
Robert Clabourn Hamilton nu poate invoca, așadar, directiva în favoarea sa, Curtea de Justiție a Uniunii Europene stabilind, în Hotărârea din 12 martie 2014, pronunțată în Cauza O. și B. (C-456/12, EU:C:2014:135, punctul 37), că „rezultă dintr-o interpretare literală, sistematică și teleologică a dispozițiilor Directivei 2004/38 că acestea nu pot constitui temeiul unui drept de ședere derivat în favoarea resortisanților unor state terțe, membri ai familiei unui cetățean al Uniunii, în statul membru al cărui resortisant este acest cetățean”.
24. Pe de altă parte, prin aceeași hotărâre, punctul 54, instanța europeană a statuat că, „atunci când, cu ocazia unei șederi efective a cetățeanului Uniunii în statul membru gazdă, în temeiul și cu respectarea condițiilor prevăzute la articolul 7 alineatele (1) și (2) din Directiva 2004/38, a început sau s-a consolidat o viață de familie în acest stat membru, efectul util al drepturilor pe care respectivul cetățean al Uniunii le are în temeiul articolului 21 alineatul (1) TFUE impune ca viața de familie a acestui cetățean în statul membru gazdă să poată fi urmată la întoarcerea sa în statul membru al cărui resortisant este, prin acordarea unui drept de ședere derivat membrului de familie respectiv, resortisant al unui stat terț. Într-adevăr, în lipsa unui asemenea drept de ședere derivat, acest cetățean al Uniunii ar fi descurajat să părăsească statul membru al cărui resortisant este pentru a și exercita dreptul de ședere, în temeiul articolului 21 alineatul (1) TFUE, pe teritoriul altui stat membru, din cauza lipsei certitudinii că poate continua în statul membru din care este originar o viață de familie alături de rudele sale apropiate astfel începută sau consolidată în statul membru gazdă”.
25. Mai mult, prin Hotărârea din 25 iulie 2008, pronunțată în Cauza Metock și alții (C-127/08, EU:C:2008:449), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2004/38 trebuie interpretat în sensul că „resortisantul unei țări terțe, soț al unui cetățean al Uniunii care locuiește într-un stat
14
membru a cărui cetățenie nu o deține, care însoțește sau se alătură acestui cetățean al Uniunii, beneficiază de dispozițiile directivei menționate, oricare ar fi locul și data căsătoriei lor, precum și oricare ar fi modul în care acest resortisant al unei țări terțe a intrat în statul membru gazdă”.
26. Cu privire la noțiunea de „soț”, în sensul articolului 2 punctul 2 litera (a) din Directiva 2004/38, C.J.U.E. a apreciat că aceasta este în mod necesar legată de viața de familie și, în consecință, de protecția conferită de articolul 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Potrivit articolului 52 alineatul (3) din Cartă, înțelesul și întinderea drepturilor ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, sunt aceleași cu cele prevăzute de convenție. Așa fiind, drepturile garantate la articolul 7 din Cartă corespund drepturilor garantate la articolul 8 din Convenție, având același înțeles și aceeași întindere cu acestea. În acest context, evoluția jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la articolul 8 din Convenție este semnificativă1. Astfel, ”dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului confirmă în mod constant libertatea statelor de a oferi posibilitatea căsătoriei persoanelor de același sex (n.r. a se vedea Hotărârea din 9 iunie 2016, pronunțată în Cauza Chapin și Charpentier împotriva Franței, par.38, 39 și 48), aceasta a considerat, începând cu anul 2010, că era „artificial să se continue să se considere că, spre deosebire de un cuplu heterosexual, un cuplu homosexual nu poate cunoaște o «viață de familie» în sensul articolului 8 [din CEDO]” (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 24 iunie 2010, pronunțată în Cauza Schalk și Kopf împotriva Austriei, par.94). De atunci, această interpretare a fost confirmată în mai multe rânduri (Hotărârea din 7 noiembrie 2013, pronunțată în Cauza Vallianatos și alții împotriva Greciei, par.73, Hotărârea din 23 februarie 2016, pronunțată în Cauza Pajić împotriva Croației, par.64, Hotărârea din 14 iunie 2016,
1 Aspectele relevante ale acestei evoluții au fost evidențiate de Avocatul general Melchior Wathelet în Concluziile prezentate la 11 ianuarie 2018 în Cauza C-673/16, paragrafele 62-65.
15
pronunțată în Cauza Aldeguer Tomás împotriva Spaniei, par.75, precum și Hotărârea din 30 iunie 2016, pronunțată în Cauza Taddeucci și McCall împotriva Italiei, par.58). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a confirmat, de asemenea, că articolul 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale impunea statelor obligația de a oferi cuplurilor homosexuale posibilitatea de a obține o recunoaștere legală și protecția juridică a cuplului lor (Hotărârea din 21 iulie 2015, pronunțată în Cauza Oliari și alții împotriva Italiei, par.185). Incidența acestei evoluții în înțelegerea vieții de familie asupra dreptului de ședere al resortisanților țărilor terțe este certă. Astfel, deși articolul 8 din Convenție nu cuprinde o obligație generală de acceptare a stabilirii soților care nu sunt resortisanți sau de autorizare a reîntregirii familiei pe teritoriul unui stat contractant, deciziile adoptate de state în materie de imigrație pot constitui, în anumite cazuri, o ingerință în exercitarea dreptului la respectarea vieții private și de familie, protejat de articolul 8 din Convenție. Această situație se regăsește în special atunci când părțile interesate au în statul gazdă legături personale sau de familie suficient de puternice, care riscă să fie grav afectate în cazul aplicării măsurii în discuție (Hotărârea din 30 iunie 2016, pronunțată în Cauza Taddeucci și McCall împotriva Italiei, par.56). Or, potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, deși „protecția familiei tradiționale poate constitui, în anumite circumstanțe, un scop legitim […], [Curtea] consideră că, în domeniul în cauză, și anume acordarea unui permis de ședere pentru un motiv legat de familie unui partener străin homosexual, protecția respectivă nu poate constitui un motiv «deosebit de solid și de convingător», de natură să justifice, în circumstanțele speței, o discriminare pe motive de orientare sexuală”. Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că o diferență de tratament care se întemeiază doar – sau în mod decisiv – pe considerații legate de orientarea sexuală a reclamantului este pur și simplu inacceptabilă în raport cu Convenția (Hotărârea din 23 februarie 2016, pronunțată în Cauza Pajić împotriva Croației, par.59 și 84 sau Hotărârea din 30 iunie 2016, pronunțată în Cauza Taddeucci
16
și McCall împotriva Italiei, par.89
). Cu alte cuvinte, în temeiul art.8 coroborat cu art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum a fost interpretat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru obținerea reunificării familiale, tratamentul juridic diferit pe care îl primesc cuplurile necăsătorite de același sex față de cuplurile necăsătorite de sex diferit, bazat doar pe orientarea sexuală, constituie o discriminare interzisă potrivit Convenției. Curtea a observat că tocmai lipsa posibilităţii, pentru cuplurile homosexuale, de a avea acces la o formă de recunoaştere legală (situație similară celei din România), i-a plasat pe reclamanţi într-o situaţie diferită de cea a unui cuplu heterosexual necăsătorit. Chiar dacă s-ar presupune că, la momentul litigiului, Convenţia nu obliga statul membru să prevadă, pentru persoanele de acelaşi sex angajate într-o relaţie stabilă şi serioasă, posibilitatea de a încheia o uniune civilă sau un parteneriat înregistrat, care să le ateste statutul şi să le garanteze anumite drepturi esenţiale, aceasta nu schimbă cu nimic constatarea că, spre deosebire de un cuplu heterosexual, cel de-al doilea reclamant nu dispunea, în Italia, de niciun mijloc legal pentru a i se recunoaşte statutul de „membru al familiei” primului reclamant şi, astfel, pentru a putea beneficia de un permis de şedere pe motive de reunificare a familiei (par.95 din Hotărârea din 30 iunie 2016). În opinia Curţii, interpretarea restrictivă a noţiunii de „membru al familiei” aplicată celui de-al doilea reclamant nu a luat în considerare situaţia personală a reclamanţilor şi, în special, imposibilitatea lor de a obţine în Italia un mod de recunoaştere juridică a relaţiei lor (par.96). În lumina celor de mai sus, Curtea a considerat că, la momentul litigiului, prin decizia de a trata, în vederea acordării permisului de şedere pe motive de reunificare a familiei, cuplurile homosexuale la fel ca şi cuplurile heterosexuale care nu şi-au regularizat situaţia, statul a încălcat dreptul reclamanţilor de a nu face obiectul unei discriminări bazate pe orientare sexuală, în exercitarea drepturilor lor, din perspectiva articolului 8 din Convenţie.
17
27. În fine, din studiul de drept comparat cu privire la
legislaţia statelor europene, în vederea identificării formelor legale de protecţie a dreptului fundamental la viață intimă, familială și privată în privinţa persoanelor care formează cupluri homosexuale, rezultă că treisprezece state membre ale Uniunii Europene au recunoscut căsătoria între persoane de același sex, în ordine cronologică: Regatul Țărilor de Jos, Regatul Belgiei, Regatul Spaniei, Regatul Suediei, Republica Portugheză, Regatul Danemarcei, Republica Franceză, Regatul Unit al Marii Britanii (cu excepția Irlandei de Nord), Marele Ducat al Luxemburgului, Irlanda, Republica Finlanda, Republica Federală Germania și Republica Malta, iar aceasta va fi, de asemenea, posibilă în Austria, cel târziu la 1 ianuarie 2019 [prin Hotărârea din 4 decembrie 2017 (G 258-259/2017-9), Curtea Constituțională austriacă a anulat dispozițiile Codului civil care limitează dreptul la căsătorie la cuplurile heterosexuale și a statuat, în plus, că, în lipsa unei intervenții a legiuitorului anterior acestei date, căsătoria între persoanele de același sex va fi posibilă începând de la 1 ianuarie 2019]. Această recunoaștere juridică a căsătoriei între persoane de același sex nu face decât să reflecte o evoluție generală a societății în privința acestei chestiuni. Pe lângă cele treisprezece state membre care au legalizat căsătoria între persoane de același sex, alte nouă state membre recunosc un parteneriat înregistrat/parteneriat civil deschis cuplurilor de același sex – formă de uniune a cărei denumire a fost aleasă special pentru a nu se confunda cu căsătoria, dar care reprezintă o metodă alternativă de recunoaștere a relațiilor personale, cu consecințe juridice asemănătoare căsătoriei, de exemplu în materia partajului bunurilor sau drepturilor succesorale, dându-se astfel efectivitate juridică principiului nediscriminării, în concordanță cu tratatele internaționale în materia drepturilor omului. Este vorba despre Republica Cehă, Republica Estonia, Republica Elenă, Republica Croația, Republica Italiană, Republica Cipru, Ungaria, Republica Austria și Republica Slovenia.
18
28. De asemenea, Curtea reține că și alte state autorizează căsătoria între persoane de același sex, fie pe cale legislativă, în Canada, Noua-Zeelandă, Africa de Sud, Argentina, Uruguay sau în Brazilia, fie pe cale jurisprudențială, în Mexic (hotărârea Curții Supreme nr. 155/2015 din 3 iunie 2015), în Statele Unite [hotărârea Curții Supreme din 26 iunie 2015, „Obergefell et al. v. Hodges, Director, Ohio Department of Health, et al.”, 576 U.S. (2015)], în Columbia (hotărârea Curții Constituționale SU-214/16 din 28 aprilie 2016, cauza T 4167863 AC) sau în Taiwan [hotărârea Curții Constituționale a Republicii China (Taiwan) din 24 mai 2017, J.Y. Interpretation N° 748, privind cererile consolidate ale Huei-Tai-12674 și Huei-Tai-12771].
29. Curtea reține că, în detrimentul obligației pozitive care decurge din articolul 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale și, implicit, din articolul 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, de a oferi cuplurilor homosexuale posibilitatea de a obține o recunoaștere legală și protecția juridică a cuplului lor, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 21 iulie 2015, pronunțată în Cauza Oliari și alții împotriva Italiei, par.185), România nu oferă nicio formă de recunoaștere oficială și juridică a relațiilor de cuplu stabilite între persoane de același sex (în aceeași situație mai sunt doar cinci state membre ale Uniunii Europene: Republica Bulgaria, Republica Letonia, Republica Lituania, Republica Polonă și Republica Slovacă).
30. În acest context normativ și jurisprudențial, Curtea Constituțională a României a hotărât să suspende judecarea cauzei având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor din Codul civil român și să solicite Curții de Justiție a Uniunii Europene să se pronunțe cu titlu preliminar. Astfel, prin Încheierea din 29 noiembrie 2016, Curtea Constituțională a adresat instanței europene următoarele întrebări preliminare:
19
„1) «Soț» din articolul 2 punctul 2 litera (a) din Directiva 2004/38, coroborat cu articolele 7, 9, 21 și 45 din cartă, include soțul de același sex, dintr-un stat care nu este membru al Uniunii, al unui cetățean european cu care cetățeanul s-a căsătorit legal conform legii dintr un stat membru, altul decât statul gazdă?
2) Dacă răspunsul la prima întrebare este afirmativ, atunci articolul 3 alineatul (1) și articolul 7 alineatul [2](3) din Directiva 2004/38, coroborate cu articolele 7, 9, 21 și 45 din cartă, cer ca statul membru gazdă să acorde dreptul la rezidență pe teritoriul său pe o perioadă mai lungă de 3 luni unui soț de același sex al unui cetățean european?
3) Dacă răspunsul la prima întrebare este negativ, soțul de același sex, dintr un stat care nu este membru al Uniunii, al unui cetățean european, cu care cetățeanul s a căsătorit legal conform legii dintr un stat membru, altul decât statul gazdă, poate fi calificat ca fiind «orice alt membru de familie, […]» în sensul articolului 3 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2004/38 ori «partenerul cu care cetățeanul Uniunii are o relație durabilă, atestată corespunzător» în sensul articolului 3 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2004/38, cu obligația corelativă a statului gazdă de a facilita intrarea și șederea acestuia, chiar dacă statul gazdă nu recunoaște căsătoriile între persoane de același sex și nici nu prevede vreo altă formă alternativă de recunoaștere juridică, de tipul parteneriatelor înregistrate?
4) Dacă răspunsul la a treia întrebare este afirmativ, atunci articolul 3 alineatul (2) și articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2004/38, coroborate cu articolele 7, 9, 21 și 45 din cartă, cer ca statul membru gazdă să acorde dreptul la rezidență pe teritoriul său pe o perioadă mai lungă de 3 luni unui soț de același sex al unui cetățean european?”
31. Prin Hotărârea din 5 iunie 2018, pronunțată în Cauza C-673/16, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (Marea Cameră) a răspuns afirmativ primelor două întrebări formulate. Astfel, cu privire la prima întrebare, s-a statuat că, în situația în
20
care un cetățean al Uniunii a făcut uz de libertatea sa de circulație, deplasându-se și locuind efectiv, în conformitate cu condițiile prevăzute la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE, într-un alt stat membru decât cel a cărui cetățenie o deține și a întemeiat sau a consolidat cu această ocazie o viață de familie cu un resortisant al unui stat terț, de același sex, de care este legat printr-o căsătorie legal încheiată în statul membru gazdă, articolul 21 alineatul (1) TFUE trebuie să fie interpretat în sensul că se opune ca autoritățile competente ale statului membru a cărui cetățenie o deține cetățeanul Uniunii să refuze acordarea unui drept de ședere pe teritoriul acestui stat membru resortisantului menționat, pentru motivul că dreptul statului membru menționat nu prevede căsătoria între persoane de același sex. Articolul 21 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, resortisantul unui stat terț, de același sex ca cetățeanul Uniunii, a cărui căsătorie cu acesta din urmă a fost încheiată într-un stat membru conform dreptului acestui stat, dispune de un drept de ședere pe o perioadă mai mare de trei luni pe teritoriul statului membru a cărui cetățenie o deține cetățeanul Uniunii. Acest drept de ședere derivat nu poate fi supus unor condiții mai stricte decât cele prevăzute la articolul 7 din Directiva 2004/38.
32. Pentru pronunțarea acestei soluții, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a avut în vedere că noțiunea „soț”, prevăzută de articolul 2 pct.2 lit.(a) din Directiva 2004/38, desemnează o persoană legată de o altă persoană prin căsătorie și este o noțiune neutră din punctul de vedere al genului fiind, așadar, susceptibilă să înglobeze soțul de același sex al cetățeanului Uniunii în cauză. În ceea ce privește persoana care deține calitatea de „soț”, Curtea a constatat că, în aplicarea directivei menționate, un
21
stat membru nu poate invoca dreptul său național pentru a se opune recunoașterii pe teritoriul său, exclusiv în scopul acordării unui drept de ședere derivat unui resortisant al unui stat terț, a căsătoriei încheiate de acesta cu un cetățean al Uniunii de același sex într-un alt stat membru în conformitate cu dreptul acestuia din urmă (punctul 36 din hotărâre).
33. În continuare, după ce în prealabil a reținut că normele referitoare la căsătorie constituie o materie care intră în competența statelor membre, iar dreptul Uniunii nu aduce atingere acestei competențe, recunoscând dreptul statelor membre să prevadă sau să nu prevadă căsătoria pentru persoane de același sex, C.J.U.E. a făcut trimitere la jurisprudența consacrată, potrivit căreia statele membre, în exercitarea acestei competențe, trebuie să respecte dreptul Uniunii, în special dispozițiile tratatului referitoare la libertatea recunoscută oricărui cetățean al Uniunii de circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 2 octombrie 2003, Garcia Avello, C-148/02, EU:C:2003:539, punctul 25, Hotărârea din 14 octombrie 2008, Grunkin și Paul, C-353/06, EU:C:2008:559, punctul 16, precum și Hotărârea din 2 iunie 2016, Bogendorff von Wolffersdorff, C-438/14, EU:C:2016:401, punctul 32). Or, a conchis Curtea, în punctul 39 al hotărârii, ”a lăsa statelor membre posibilitatea de a acorda sau de a refuza intrarea și șederea pe teritoriul lor unui resortisant al unui stat terț, a cărui căsătorie cu un cetățean al Uniunii de același sex a fost încheiată într-un stat membru conform dreptului acestui stat, după cum dispozițiile de drept național prevăd sau nu prevăd căsătoria între persoane de același sex, ar avea drept efect faptul că libertatea de circulație a cetățenilor Uniunii care au făcut deja uz de această libertate ar varia de la un stat membru la altul în funcție de astfel de dispoziții de drept național. O asemenea situație ar fi contrară jurisprudenței Curții, potrivit căreia, ținând seama de contextul Directivei 2004/38 și de obiectivele pe care aceasta le urmărește, dispozițiile sale, aplicabile prin analogie în speță, nu pot fi interpretate restrictiv și nu trebuie, în orice caz, să fie lipsite de efectul lor util
22
(Hotărârea din 25 iulie 2008, Metock și alții, C-127/08, EU:C:2008:449, punctul 84, și Hotărârea din 18 decembrie 2014, McCarthy și alșii, C-202/13, EU:C:2014:2450, punctul 32)”.
34. Cu alte cuvinte, ”refuzul autorităților unui stat membru de a recunoaște, exclusiv în scopul acordării unui drept de ședere derivat unui resortisant al unui stat terț, căsătoria acestui resortisant cu un cetățean al Uniunii de același sex, resortisant al acestui stat membru, încheiată, în timpul șederii lor efective într-un alt stat membru, în conformitate cu dreptul acestui din urmă stat este susceptibil să împiedice exercitarea dreptului acestui cetățean, consacrat la articolul 21 alineatul (1) TFUE, de liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre. Astfel, consecința unui asemenea refuz va fi că respectivul cetățean al Uniunii va putea fi privat de posibilitatea de a se întoarce în statul membru al cărui resortisant este, însoțit de soțul său” (punctul 40 din hotărâre). Or, o restricție privind libera circulație a persoanelor care, precum în cauza principală, este independentă de cetățenia persoanelor în cauză, poate fi justificată dacă se întemeiază pe considerații obiective de interes general și este proporțională cu obiectivul legitim urmărit de dreptul național. Din jurisprudența C.J.U.E. reiese că o măsură este proporțională atunci când, fiind aptă pentru realizarea obiectivului urmărit, nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia.
35. În ceea ce privește motivele de interes general, C.J.U.E. a constatat că mai multe guverne care au prezentat observații Curții în Cauza Coman și alții (C-673/16) au evidențiat caracterul fundamental al instituției căsătoriei și că o restricție privind articolul 21 TFUE ar fi justificată de motive legate de ordinea publică și de identitatea națională, prevăzute la articolul 4 alineatul (2) TUE. Curtea a statuat în mod repetat că noțiunea de „ordine publică”, utilizată ca justificare a unei derogări de la o libertate fundamentală, trebuie interpretată în mod strict, astfel încât sfera ei să nu poată fi stabilită unilateral de fiecare stat membru, fără exercitarea unui control din partea
23
instituțiilor Uniunii, ea neputând fi invocată decât în caz de amenințare reală și suficient de gravă, care afectează un interes fundamental al societății. În această privință, în punctul 45 al hotărârii, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că obligația unui stat membru de a recunoaște o căsătorie între persoane de același sex încheiată într-un alt stat membru, conform dreptului acestui stat, exclusiv în scopul acordării unui drept de ședere derivat unui resortisant al unui stat terț, nu aduce atingere instituției căsătoriei în acest prim stat membru, care este definită de dreptul național și care intră în competența statelor membre. Ea nu presupune prevederea de către statul membru menționat, în dreptul său național, a instituției căsătoriei între persoane de același sex. Ea se limitează la obligația de a recunoaște asemenea căsătorii, încheiate într-un alt stat membru conform dreptului acestui stat, exclusiv în scopul exercitării drepturilor pe care dreptul Uniunii le conferă acestor persoane. Prin urmare, Curtea a conchis că ”o asemenea obligație de recunoaștere exclusiv în scopul acordării unui drept de ședere derivat unui resortisant al unui stat terț nu aduce atingere identității naționale și nici nu amenință ordinea publică a statului membru în cauză” (punctul 46 din hotărâre).
36. Plecând de la premisa că dreptul la respectarea vieții private și de familie, garantat de articolul 7 din Carta drepturilor fundamentale, este un drept fundamental, având același domeniu de aplicare precum cel garantat de articolul 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și având în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia relația pe care o are un cuplu format din persoane de același sex este susceptibilă să intre în sfera noțiunii „viață privată”, precum și a noțiunii „viață de familie”, la fel ca cea a unui cuplu heterosexual care se află în aceeași situație (Hotărârea din 7 noiembrie 2013, pronunțată în Cauza Vallianatos și alții împotriva Greciei, sau Hotărârea din 14 decembrie 2017, pronunțată în Cauza Orlandi și alții împotriva Italiei), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că ”articolul 21 alineatul (1) TFUE trebuie să fie
24
interpretat în sensul că se opune ca autoritățile competente ale statului membru a cărui cetățenie o deține cetățeanul Uniunii să refuze acordarea unui drept de ședere pe teritoriul acestui stat resortisantului unui stat terț, de același sex, pentru motivul că dreptul statului membru menționat nu prevede căsătoria între persoane de același sex” (punctul 1 din dispozitivul hotărârii).
37. Cu privire la cea de-a doua întrebare formulată de Curtea Constituțională a României, instanța europeană a dispus că ”articolul 21 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, resortisantul unui stat terț, de același sex ca cetățeanul Uniunii, a cărui căsătorie cu acesta din urmă a fost încheiată într-un stat membru conform dreptului acestui stat, dispune de un drept de ședere pe o perioadă mai mare de trei luni pe teritoriul statului membru a cărui cetățenie o deține cetățeanul Uniunii” (punctul 2 din dispozitivul hotărârii). Curtea a arătat că, astfel cum reiese din cuprinsul articolului 7 alineatul (2) din Directiva 2004/38, dreptul de ședere prevăzut la alineatul (1) al acestui articol se extinde asupra membrilor de familie care nu au cetățenia unui stat membru, în cazul în care ei însoțesc ori se alătură cetățeanului Uniunii în statul membru gazdă, dacă cetățeanul Uniunii îndeplinește condițiile menționate la alineatul (1) litera (a), (b) sau (c) a aceluiași articol.
38. Având în vedere răspunsurile date primei și celei de-a doua întrebări, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a apreciat că nu este necesar să se răspundă la a treia și la a patra întrebare, acestea rămânând fără obiect.
39. Pornind de la cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Curtea Constituțională urmează să aplice în cadrul controlului de constituționalitate pe care îl efectuează cu privire la dispozițiile art.277 alin.(2) și alin.(4) din Codul civil, normele de drept european cuprinse în articolul 21 alineatul (1) TFUE și cele ale articolului 7 alineatul (2) din Directiva 2004/38. Astfel, potrivit jurisprudenței sale constante cu privire la nerespectarea unor acte de drept european, prin Decizia nr.668
25
din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 8 iulie 2011, şi prin Decizia nr. 921 din 7 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 673 din 21 septembrie 2011, Curtea a statuat că ”folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate, ca normă interpusă celei de referinţă, implică, în temeiul art.148 alin.(2) şi (4) din Constituţia României, o condiţionalitate cumulativă: pe de o parte, această normă să fie suficient de clară, precisă şi neechivocă prin ea însăşi sau înţelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibila încălcare de către legea naţională a Constituţiei – unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate. Într-o atare ipoteză demersul Curţii Constituţionale este distinct de simpla aplicare şi interpretare a legii, competenţă ce aparţine instanţelor judecătoreşti şi autorităţilor administrative, sau de eventualele chestiuni ce ţin de politica legislativă promovată de Parlament sau Guvern, după caz.”
40. Având în vedere aceste considerente de principiu, Curtea constată că normele de drept european cuprinse în articolul 21 alineatul (1) TFUE și în articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2004/38, interpuse în cadrul controlului de constituţionalitate celei de referinţă consacrate de art.148 alin.(4) din Constituţie, au atât un înțeles precis şi neechivoc, stabilit în mod clar de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, cât și relevanță constituțională, întrucât vizează un drept fundamental, respectiv dreptul la viață intimă, familială și privată.
41. În această lumină, aplicând cele dispuse de instanța europeană în interpretarea normelor europene, Curtea Constituțională constată că relația pe care o are un cuplu format din persoane de același sex intră în sfera noțiunii de „viață privată”, precum și a noțiunii de „viață de familie”, asemenea relației stabilite într-un cuplu heterosexual, fapt ce determină incidența protecției dreptului fundamental
26
la viață privată și de familie, garantat de art.7 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, de art.8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și de art.26 din Constituția României. Bucurându-se de dreptul la viaţă privată și de familie, persoanele de același sex, care formează cupluri stabile, au dreptul de a-și exprima personalitatea în interiorul acestor relații și de a beneficia, în timp și prin mijloacele prevăzute de lege, de o recunoaștere legală și judiciară a drepturilor și îndatoririlor corespunzătoare (a se vedea, în acest sens, și hotărârea Curţii Constituţionale din Italia – Ordinanza n.4/2011, publicată în Gazzetta Ufficiale nr.2 din 12 ianuarie 2012).
42. Prin urmare, Curtea constată că dispozițiile art.277 alin.(2) din Codul civil, potrivit cărora ”căsătoriile dintre persoane de acelaşi sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini nu sunt recunoscute în România” nu pot constitui temeiul pentru autoritățile competente ale statului român de a refuza acordarea dreptului de ședere, pe teritoriul României, soțului – resortisant al unui stat membru al Uniunii Europene și/sau a unui stat terț, persoană de același sex, care este legat printr-o căsătorie, legal încheiată pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, cu un cetățean român, cu domiciliul ori reşedinţa în România, sau cetățean al unui stat membru al Uniunii Europene, care are dreptul de rezidenţă în România, pentru motivul că dreptul intern român nu prevede/recunoaște căsătoria între persoane de același sex. Astfel, în condițiile în care prevederile art.277 alin.(4) din Codul civil statuează că ”Dispoziţiile legale privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European rămân aplicabile”, interdicția recunoașterii căsătoriei nu se aplică în situația în care cetățeanul unui stat membru al Uniunii Europene sau al unui stat terț, persoană de același sex, căsătorită cu un cetățean român sau al unui stat membru al Uniunii Europene, în temeiul articolului 21 alineatul (1) TFUE și al articolului 7 alineatul (2) din Directiva 2004/38, solicită acordarea dreptului de
27
ședere, pentru o perioadă mai mare de trei luni, pe teritoriul statului român, în scopul reîntregirii familiei.
43. Curtea reiterează cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, potrivit cărora, ori de câte ori, cu ocazia unei șederi efective a cetățeanului Uniunii într-un stat membru (în speța de față, în Regatul Belgiei), altul decât cel al cărui resortisant este (în speță, România), în temeiul și cu respectarea condițiilor prevăzute de Directiva 2004/38, a fost întemeiată sau consolidată o viață de familie în acest din urmă stat membru, efectul util al drepturilor pe care respectivul cetățean al Uniunii le are, în temeiul articolului 21 alineatul (1) TFUE, impune ca viața de familie a acestuia să poată fi continuată la întoarcerea sa în statul membru al cărui resortisant este, prin acordarea unui drept de ședere derivat membrului familiei, resortisant al unui stat terț (recte, Statele Unite ale Americii).
44. Pentru toate aceste motive, în temeiul art.146 lit.d) şi al art.147 alin.(4) din Constituţie, precum şi al art.1-3, al art.11 alin.(1) lit.A.d) şi al art.29 din Legea nr.47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
Decide:
Admite excepția de neconstituționalitate și constată că dispozițiile art.277 alin.(2) și (4) din Codul civil sunt constituționale în măsura în care permit acordarea dreptului de ședere pe teritoriul statului român, în condițiile stipulate de dreptul european, soților – cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii Europene și/sau cetăţeni ai statelor terțe – din căsătoriile dintre persoane de acelaşi sex, încheiate sau contractate într-un stat membru al Uniunii Europene.
Definitivă şi general obligatorie.
28
Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti – Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 18 iulie 2018.
OPINIE SEPARATĂ
1. În dezacord cu soluţia adoptată – cu majoritate de voturi – prin Decizia nr.534 din 18 iulie 2018, considerăm că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.277 alin.(2) şi (4) din Codul civil trebuia respinsă ca inadmisibilă.
2. În fapt, reclamanţii Relu Adrian Coman şi Robert Clabourn Hamilton s-au „căsătorit” la Bruxelles la data de 5 noiembrie 2010. R.A Coman a cerut transcrierea „certificatului de căsătorie” belgian la Ambasada României din Bruxelles. Potrivit Procesului – verbal încheiat în data de 20 septembrie 2012, solicitarea de înscriere a căsătoriei „nu poate fi rezolvată favorabil pentru următoarele motive: Codul civil al României prevede următoarele la art.277 alin.(2): Căsătoriile dintre persoane de acelaşi sex încheiate sau contractate în străinătate, fie de cetățeni români, fie de cetăţeni străini, nu sunt recunoscute in România”. Prin adresa Nr.G5-l/P1791, Ministerul Afacerilor Externe – Direcţia Relaţii Consulare, invocând şi prevederile art.277 din Codul civil, a stabilit că „decizia luată de diplomatul cu atribuţii consulare din cadrul Ambasadei României la Bruxelles este întemeiată legal”.
3. În continuare, aceştia s-au adresat Inspectoratului General pentru Imigrări, solicitând comunicarea procedurii şi a condiţiilor în care „soţul” său poate obţine dreptul de şedere în România în baza Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la libera circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr.1612/68 şi de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE şi 93/96/CEE. În răspunsul comunicat au
29
fost invocate prevederile Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004, prevederile art.62 – Prelungirea dreptului de şedere temporara pentru reîntregirea familiei, din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.421 din 5 iunie 2008, prevederile art.41 alin.(3) şi (7) din Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civila, republicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.339 din 18 mai 2012, referitoare la înscrierea/transcrierea actelor de stare civilă ale cetățenilor romani, întocmite de autorităţile străine, respectiv interzicerea transcrierii/înscrierii certificatelor sau extraselor de stare civilă emise de autoritățile străine privind căsătoria dintre persoane de acelaşi sex ori a parteneriatelor civile încheiate sau contractate în străinătate, fie de cetăţeni romani, fie de cetăţeni străini, precum şi prevederile art.277 alin.(2) din Codul civil.
4. Având în vedere aceste aspecte, prin acţiunea introductivă de instanţă introdusă pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, reclamanţii Relu Adrian Coman şi Robert Clabourn Hamilton în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul General pentru Imigrări şi Ministerul Afacerilor Interne, au solicitat instanţei să decidă următoarele:
„1. Că pârâţii au discriminat pe criteriul orientării sexuale împotriva reclamanților şi a altor persoane homosexuale care se află în situaţii similare, în ceea ce privește exercitarea dreptului de liberă circulaţie în Uniunea Europeană;
2. Obligarea pârâţilor să înceteze imediat discriminarea pe criteriul orientării sexuale în aplicarea procedurilor cu privire la dreptul la libera circulaţie în Uniunea Europeană pentru Relu Adrian Coman şi soţul său Robert Clabourn Hamilton;
3. Obligarea pârâţilor ca în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii instanţei să adopte o reglementare prin care să dispună aplicarea în mod egal, nediscriminatoriu, a condiţiilor pentru exercitarea dreptului la liberă circulaţie în Uniunea Europeană pentru cuplurile de acelaşi sex căsătorite;
4. Obligarea pârâţilor ca în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii instanţei să publice pe website-ul propriu şi într-un ziar de circulaţie naţională un comunicat
30
de presă care să conţină următoarele: să îşi ceară scuze publice faţă de reclamanţi, să informeze că cetăţenii Uniunii Europene care se mută sau revin în România în temeiul liberei circulaţii a persoanelor în Uniunea Europeană beneficiază de aceleaşi drepturi pentru ei şi soţii lor, indiferent dacă fac parte din cupluri de sex diferit sau din cupluri de acelaşi sex; să informeze cu privire la conţinutul reglementării de la punctul 3 de mai sus;
5. Obligarea în solidar a pârâţilor la plata către reclamanţi a echivalentului în RON a sumei de 5000 de euro, reprezentând despăgubiri civile pentru daune morale pentru prejudiciul moral cauzat reclamanţilor Relu Adrian Coman şi soţul său Robert Clabourn Hamilton”.
5. În consecinţă, se poate constata că prezenta acţiune a fost formulată ca urmare, pe de o parte, a refuzului de înscriere a căsătoriei în registrele de stare civilă române de la misiunea diplomatică a României din Belgia şi, pe de altă parte, a comunicării unor dispoziţii normative referitoare la o solicitare de informaţii. Este de observat că litigiul rezultat din refuzul înscrierii unui act de stare civilă în registrele de stare civilă române este unul care priveşte aplicarea dispoziţiilor Cărţii a II-a din Codul civil, astfel încât potrivit art.265 din Codul civil, competenţa de soluţionare aparţine instanţei de tutelă, respectiv judecătoria [art.94 alin.(1) lit.a) din Codul de procedură civilă]. În schimb, „litigiul” rezultat din nemulţumirea petentului/ petenţilor referitoare la cadrul normativ naţional existent în România cu privire la dreptul de şedere nu este, în realitate, o cauză, întrucât problematica depăşeşte în mod vădit atribuţiile puterii judecătoreşti. Prin urmare, având în vedere cele două tipologii de cereri formulate, numai prima dădea naştere unei acţiuni reglementate ca atare de Codul civil.
6. În schimb, cei doi reclamanţi au ales o altă cale, originală în sine, dar lipsită de orice eficienţă juridică, respectiv constatarea faptului că Inspectoratul General pentru Imigrări şi Ministerul Afacerilor Interne i-au discriminat. Or, Inspectoratul General pentru Imigrări nu a făcut altceva decât să le comunice cadrul legal aplicabil. Prin urmare, obiectul „acţiunii în discriminare” nu putea fi decât modul în care a fost formulat răspunsul, dacă au fost trataţi discriminatoriu prin răspunsul formulat. Însă, reclamanţii în loc să conteste acest aspect, au
31
formulat prezenta acţiune în care susţin că cele două subiecte de drept naţionale i-au discriminat pentru că le-ar fi comunicat o legislaţie naţională pretins discriminatorie. Este lipsit de orice raţiune formularea unei „acţiuni în discriminare” împotriva unei autorităţi publice pentru motivul că aceasta a răspuns la o cerere prin indicarea textelor legale incidente. A privi în acest mod lucrurile înseamnă că acţiunea în discriminare nu vizează conduita autorităţii de stat care răspunde la o solicitare, ci conţinutul textelor legale comunicate. Astfel, o cerere formulată în temeiul Legii nr.544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public devine prilej pentru a se formula acţiuni în discriminare pentru orice informaţie comunicată. În realitate, acţiunea în discriminare a fost reglementată la legiuitor, în Ordonanţa Guvernului nr.137/2000, ca un remediu procesual la pentru a aduce în faţa instanţelor judecătoreşti verificarea pretinselor discriminări la care persoana este supusă. Or, prin răspunsul formulat nici pe de parte nu se poate ajunge la concluzia că persoanele în cauză au fost discriminate. De aceea, reclamanţii au denaturat şi alterat obiectul unei asemenea acţiuni, chemând în judecată, în mod formal două autorităţi ale statului, pe motiv că legislaţia comunicată de acestea – în activitatea de soluţionare a petiţiilor – este discriminatorie. Prin urmare, se constată că în sine acţiunea în discriminare formulată este inadmisibilă, reclamanţii nepunând în discuţie caracterul discriminatoriu al modului de formulare al răspunsului. Aşadar, aceştia nu se consideră lezaţi de modul în care autorităţile şi-au formulat răspunsul, ci de cadrul normativ existent.
7. Este de observat că aceştia şi-au întemeiat cererea formulată Inspectoratului General pentru Imigrări pe dispoziţiile Directivei 2004/38/CE, iar autorităţile naţionale au făcut chiar o corectă aplicare a acestora la situaţia părţilor, comunicându-le informaţii exacte. Şi atunci, ne întrebăm dacă nu cumva reclamanţii din prezenta cauză trebuiau să urmeze o altă cale procedurală în loc să apeleze la un parcurs procedural care nu poate constitui un remediu eficient pentru recunoaşterea „căsătoriei” sau a dreptului la şedere?
8. Nu cumva calea procedurală care trebuia aleasă era cea a contestării la instanţa de tutelă – judecătoria – a refuzului Ministerului Afacerilor Externe de înscriere
32
a „certificatului de căsătorie” în registrele de stare civilă? În acest caz, se putea formula o excepţie de neconstituţionalitate cu privire la art.277 alin.(2) din Codul civil şi art.41 alin.(7) din Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă2, ipoteză în care Curtea Constituţională urma să se pronunţe pe fondul acesteia, fiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art.29 alin.(1)-(3) din Legea nr.47/1992. De altfel, în această acţiune, din punct de vedere al dreptului substanţial, numai texte legale indicate erau incidente pentru că acestea se opuneau înscrierii „căsătoriei” în registrele de stare civilă române, revenind reclamanţilor dreptul de a contesta în cadrul unei asemenea acţiuni constituţionalitatea lor.
9. Sau nu cumva trebuiau să se adreseze Inspectoratului General pentru Imigrări pentru acordarea dreptului de şedere şi, în ipoteza unei decizii negative din partea acestuia, să conteste actul emis la instanţa competentă, respectiv tribunalul? Aceasta pentru că, din acţiunea formulată, se înţelege, de fapt, că nu se doreşte totuşi înscrierea „certificatului de căsătorie”, ci acordarea dreptului de şedere al „soţului”. În acest caz, se putea ridica excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.46 alin.(17)3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.194/2002, text care prin obligaţia de depunere a certificatului de căsătorie emis de autorităţile române sau transcris de acestea indică faptul că în ipoteza sa nu intră şi cetăţenii străini „căsătoriţi” legal în străinătate. Întrucât
2 Acest text prevede: „Este interzisă transcrierea/înscrierea certificatelor sau extraselor de stare civilă emise de autorităţile străine privind căsătoria dintre persoane de acelaşi sex ori a parteneriatelor civile încheiate sau contractate în străinătate, fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini”.
3 Potrivit acestui text legal, „Solicitarea de viză depusă de persoanele prevăzute la alin. (16) lit. a)-e) va fi însoţită de certificatul de căsătorie eliberat de autorităţile române sau transcris în condiţiile legii ori, după caz, de dovada existenţei legăturii de rudenie sau a calităţii de partener”. Menţionăm că art.46 alin.(16) lit.a) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă prevede că „Pot solicita viză pentru reîntregirea familiei şi următoarele categorii de persoane: a) străinii căsătoriţi cu cetăţeni români”.
33
omisiunea legislativă indicată are o relevanţă constituţională4 din perspectiva art.26 din Constituţie, aceasta putea forma obiectul excepţiei de neconstituţionalitate şi ar fi fost analizată pe fond de către Curtea Constituţională. În acest caz, dacă s-ar fi constatat neconstituţionalitatea textului menţionat în sensul antereferit, nu am fi asistat la vreo recunoaştere a „căsătoriilor” încheiate în străinătate între persoane de acelaşi sex, ci la posibilitatea legală acordată persoanei de acelaşi sex, care a contractat în străinătate o astfel de „căsătorie” cu un cetăţean român, de a beneficia de dreptul de şedere pe teritoriul României.
10. Apreciem că, în funcţie de datele speţei, aceştia din urmă trebuiau să parcurgă calea procesuală menţionată la pct.9 al prezentei opinii separate în vedere constatării neconstituţionalităţii textului legal care îi obliga la depunerea unor acte pe care numai persoane căsătorite de sex diferit le puteau deţine. Dar, pare că o asemenea acţiune, însoţită de excepţia de neconstituţionalitate antereferită, nu este suficient de provocatoare, astfel că a fost formulată o acţiune în discriminare – însoţită de o excepţie de neconstituţionalitate care să vizeze interdicţia recunoaşterii căsătoriilor dintre persoane de acelaşi sex – a cărei soluţionare chiar favorabilă reclamanţilor nu duce la acordarea vreunui drept de şedere, având în vedere modul în care a fost formulată [cu privire la petitele acţiunii, a se vedea pct.4 al prezentei opinii separate].
11. Concluzionând, reclamanţii au urmat o a treia cale procedurală, însă esenţialmente greşită, acţiunea în discriminare nefiind un remediu procesual pentru situaţia
4 Cu privire la relevanţa constituţională a omisiunii legislative, a se vedea şi Decizia nr.503 din 20 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.353 din 28 mai 2010, Decizia nr.107 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.318 din 30 aprilie 2014, Decizia nr.308 din 12 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.585 din 2 august 2016, paragraful 41, sau Decizia nr.392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.504 din 30 iunie 2017, paragraful 55, prin care Curtea a statuat că „omisiunea şi imprecizia legislativă sunt cele care generează încălcarea dreptului fundamental pretins a fi încălcat”.
34
lor. Or, instanţa constituţională nu poate fi investită cu examinarea neconstituţionalităţii unui act normativ într-un cadru procesual creat special cu acest scop [a se vedea Decizia nr.460 din 16 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.738 din 9 octombrie 2014, sau Decizia nr.137 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.nr.320 din 10 mai 2011]. În acelaşi sens, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (în prezent Curtea de Justiţie a Uniunii Europene) în Hotărârea din 11 martie 1980, pronunţată în Cauza Foglia contra Novello, a admis că nu este competentă a se pronunţa în cazul în care ar fi obligată să pronunţe hotărâri în cauze provocate, „care ar pune în pericol întregul sistem al căilor de atac aflate la dispoziţia persoanelor private pentru a le permite să se apere”.
12. Optând pentru formularea unei asemenea acţiuni, reclamanţii au ignorat faptul că obiect al acesteia nu poate fi decât modul de acţiune/ conduita autorităţii, nu şi comunicarea unei legislaţii naţionale pretins discriminatorii. Prin urmare, acţiunea din faţa instanţei judecătoreşti este inadmisibilă, astfel încât, potrivit jurisprudenţei Curţi Constituţionale, şi excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă. Astfel, dacă o excepţie de neconstituţionalitate este ridicată „într-o acţiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă în condiţiile în care nu sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină o atare soluţie în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia. Aceasta deoarece, indiferent de soluţia pronunţată de Curtea Constituţională referitoare la excepţia de neconstituţionalitate ridicată într-o cauză ab initio inadmisibilă, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză (a se vedea Decizia nr.171 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.242 din 7 aprilie 2011, Decizia nr.203 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.324 din 14 mai 2012, Decizia nr.94 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.279 din 16 aprilie 2014, sau Decizia nr.320 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.555 din 13 iulie 2017, par.26).
35
13. Mai departe, se constată că acţiunea formulată a fost întemeiată pe art.253 din Codul civil [mijloace de apărare a drepturilor nepatrimoniale], art.2 alin.(1), (2), (4) şi (5), art.10 lit.h), art.15, art.27, art.28 din Ordonanţa Guvernului nr.137/2000, art.2 alin.(1) pct.3 lit.a) şi următoarele din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniuni Europene, Spațiul Economic European si a cetățenilor Confederației Elvețiene, Directiva 2004/38/CE privind libera circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii Europene şi membrii familiilor, art.8, art.14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale şi Protocolul nr.14 la Convenţie. Or, toate aceste dispoziţii, pe de o parte, nu au legătură cu pretenţiile reclamanţilor, iar, pe de altă parte, chiar făcând aplicarea prevederilor Convenţiei referitoare la viaţa privată, pretenţiile reclamanţilor de a obţine dreptul de şedere de lungă durată nu pot fi valorificate pe calea unei asemenea acţiuni.
14. Invocarea art.253 din Codul civil aduce în discuţie ideea de lezare a unui drept nepatrimonial; or, în măsura în care legislaţia din România nu recunoaşte „căsătoria” dintre persoane de acelaşi sex încheiate în străinătate, în sfera de jurisdicţie a statului român persoana nu deţine un drept nepatrimonial. Este un fapt juridic, şi nu un act juridic.
15. Cu privire la temeiurile de drept indicate din Ordonanţa Guvernului nr.137/2000, am arătat că acestea, în realitate, raportat la situaţia reclamanţilor, nu au nici o incidență în cauză pentru că aceştia nu contestă modul de comunicare în care a comunicat Inspectoratului General pentru Imigrări, ci textele pe care aceasta le-a comunicat, dar nici măcar aplicat în privinţa acestora. Or, când se formulează o acţiune în discriminare persoana trebuie să invoce fapte/ acte concrete ale autorităţii care au pus-o într-o situaţie de inferioritate contrar legii sau actelor internaţionale în domeniu.
16. Directiva 2004/38/CE privind libera circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii Europene şi membrii familiilor, şi a actului naţional de transpunere a acesteia, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.102/2005, invocate de asemenea
36
în susţinerea acţiunii, sunt inaplicabile cauzei. Asupra acestui aspect am avertizat în opinia separată pe care am întocmit-o la încheierea interlocutorie din 29 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea Constituţională, de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene5 şi pe care o redăm în cele ce urmează:
1. În dezacord cu soluţia adoptată, cu majoritate de voturi, prin încheierea interlocutorie din 29 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea Constituţională, de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, apreciem că, în cauză, cererea de sesizare formulată de autorii excepţiei de neconstituţionalitate trebuia respinsă ca neîntemeiată, nefiind întrunite condiţiile prevăzute în acest sens de dispoziţiile art.267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, astfel cum acestea au fost dezvoltate în jurisprudenţa constantă a Curţii.
5 Cele patru întrebări preliminare cu care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost sesizată sunt următoarele:
„1) «Soț» din articolul 2 punctul 2 litera (a) din Directiva 2004/38, coroborat cu articolele 7, 9, 21 și 45 din cartă, include soțul de același sex, dintr un stat care nu este membru al Uniunii, al unui cetățean european cu care cetățeanul s a căsătorit legal conform legii dintr un stat membru, altul decât statul gazdă?
2) Dacă răspunsul la prima întrebare este afirmativ, atunci articolul 3 alineatul (1) și articolul 7 alineatul [2] din Directiva 2004/38, coroborate cu articolele 7, 9, 21 și 45 din cartă, cer ca statul membru gazdă să acorde dreptul la rezidență pe teritoriul său pe o perioadă mai lungă de 3 luni unui soț de același sex al unui cetățean european?
3) Dacă răspunsul la prima întrebare este negativ, soțul de același sex, dintr un stat care nu este membru al Uniunii Europene, al unui cetățean european, cu care cetățeanul s a căsătorit legal conform legii dintr un stat membru, altul decât statul gazdă, poate fi calificat ca fiind «orice alt membru de familie, […]» în sensul articolului 3 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2004/38 ori «partenerul cu care cetățeanul Uniunii are o relație durabilă, atestată corespunzător», în sensul articolului 3 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2004/38, cu obligația corelativă a statului gazdă de a facilita intrarea și șederea acestuia, chiar dacă statul gazdă nu recunoaște căsătoriile între persoane de același sex și nici nu prevede vreo altă formă alternativă de recunoaștere juridică, de tipul parteneriatelor înregistrate?
4) Dacă răspunsul la a treia întrebare este afirmativ, atunci articolul 3 alineatul (2) și articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2004/38, coroborate cu articolele 7, 9, 21 și 45 din cartă, cer ca statul membru gazdă să acorde dreptul la rezidență pe teritoriul său pe o perioadă mai lungă de 3 luni unui soț de același sex al unui cetățean european?”
37
2. Mai întâi, reţinem jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene [în continuare – CJUE] referitoare la condiţiile de sesizare a acesteia; în acest sens, prin Hotărârea din 6 octombrie 1982, pronunțată în cauza C-283/81 SRL CILFIT împotriva Ministerului Sănătății şi Lanificio di Gavardo Spa împotriva Ministerului Sănătății, Curtea a statuat că „Articolul 177 [devenit art.267 – sn.] al treilea paragraf trebuie să fie interpretat în sensul că o instanță națională ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când se pune o problemă de drept comunitar în cauza dedusă judecății sale, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că problema invocată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile; existența unei astfel de posibilități trebuie să fie evaluată în funcție de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultățile specifice pe care le prezintă interpretarea acestuia și de riscul divergențelor de jurisprudență în cadrul Comunității”.
3. Instanța națională ale cărei decizii nu mai sunt supuse unei căi de atac jurisdicționale trebuie să sesizeze Curtea cu titlu preliminar atunci când are cea mai mică îndoială în ceea ce privește interpretarea sau aplicarea corectă a dreptului Uniunii [Hotărârea din 28 iulie 2016, pronunţată în cauza C-379/15 Association France Nature Environnement, par.51]. Revine exclusiv instanței naționale sarcina de a aprecia dacă aplicarea corectă a dreptului Uniunii se impune atât de evident încât nu permite nicio îndoială rezonabilă și, în consecință, de a decide să se abțină să sesizeze Curtea cu o problemă de interpretare a dreptului Uniunii care a fost ridicată în fața acesteia [Hotărârea din 9 septembrie 2015, pronunţată în cauza C-160/14 João Filipe Ferreira da Silva e Brito și alții, par.40].
4. În cadrul cooperării între Curte și instanțele naționale, numai instanțele naționale care sunt sesizate cu litigiul și care trebuie să își asume responsabilitatea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată au competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile fiecărei cauze, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții [exemplificativ: Hotărârea din 23 aprilie 2009, pronunţată în cauzele C-261/07 și C-299/07 VTB-VAB NV, respectiv Galatea BVBA, par.32, sau Hotărârea din 22 septembrie 2016, pronunţată în cauza C-110/15 Microsoft Mobile Sales International Oy, par.18].
5. Având în vedere jurisprudenţa enunţată, revenea Curţii Constituţionale competenţa de a aprecia dacă întrebările subsumate cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene erau relevante şi necesare cauzei a quo în sensul de a stabili dacă decizia CJUE va duce la constatarea constituţionalităţii sau neconstituţionalităţii art.277 alin.(4) din Codul civil, respectiv dacă sfera de incidenţă ratione materiae al Directivei 2004/38/CE viza situaţia cetăţeanului român „căsătorit” cu un cetățean american, de acelaşi sex, în Belgia cu privire la dreptul acestuia din urmă de stabilire pe teritoriul României.
6. În acest cadru, cu privire la relevanţa/ pertinenţa întrebărilor adresate CJUE, apreciem că indiferent de hotărârea pronunţată de CJUE, acesta nu influențează cu nimic constituţionalitatea art.277 alin.(4) din Codul civil, potrivit cărora „Dispoziţiile legale privind
38
libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European rămân aplicabile”. Norma naţională este tocmai o concretizare a obligaţiilor care revin României în temeiul tratatelor constitutive şi a tratatului de aderare de a respecta actele obligatorii ale Uniunii Europene. Textul art.277 alin.(4) din Codul civil indiferent că ar fi fost consacrat din punct de vedere normativ sau nu, în sine, nu este de natură să infirme sau să limiteze sfera de aplicare a actelor obligatorii ale Uniunii Europene. Această normă are mai degrabă caracterul unei norme explicative şi, indiferent de decizia CJUE, ea va continua să existe în dreptul pozitiv român. Constatarea neconstituţionalităţii sau constituţionalităţii sale sub rezervă de interpretare este o falsă problemă, întrucât, dacă s-ar pune o eventuală problemă de nerespectare a actelor obligatorii ale Uniunii Europene, aceasta ar viza o altă reglementare, respectiv actele normative naţionale privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European; or, textul criticat nu reglementează astfel de condiţii, ci doar indică faptul că acele reglementări naţionale care cuprind condiţiile de fond/ formă în privinţa liberei circulaţii pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European îşi găsesc în continuare aplicarea. Ar fi absolut discutabil şi contrar art.146 lit.d) din Constituţie şi art.29 alin.(1) din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, ca instanţa constituţională să constate neconstituţionalitatea [pură şi simplă, sub rezervă de interpretare] a altor acte normative cu care nu a fost sesizată pe motiv că acestea nu transpun sau că transpun într-un mod contrar prevederile unui act obligatoriu al Uniunii Europene. Curtea se pronunţă în limitele sesizării sale, aşadar, numai cu privire la textele legale cu care a fost sesizată la rândul ei de către instanţa judecătorească, respectiv Judecătoria Sector 5 Bucureşti.
7. Prin urmare, pentru litigiul constituţional, problematica adusă în faţa CJUE nu prezintă relevanţă. Dacă instanţa constituţională ar fi fost sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate care ar fi vizat dispoziţiile din actele normative la care face referire art.277 alin.(4) din Codul civil, atunci condiţia relevanţei/ pertinenţei în cauză ar fi fost îndeplinită.
8. Cu privire la necesitatea sesizării CJUE, apreciem că instanţa constituţională ar fi trebuit să ţină cont de considerentul nr.11 al directivei, potrivit căruia „Dreptul fundamental și personal de ședere în alt stat membru este conferit în mod direct prin tratat cetățenilor Uniunii și nu depinde de îndeplinirea anumitor proceduri administrative”, precum şi de art.3 par.1 al directivei, potrivit căruia aceasta „se aplică oricărui cetățean al Uniunii care se deplasează sau își are reședința într-un stat membru, altul decât cel al cărui resortisant este, precum și membrilor familiei sale, conform definiției de la articolul 2 punctul 2, care îl însoțesc sau i se alătură”.
9. „Căsătoria” cetăţeanului român în străinătate, mai exact pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, a fost şi este posibilă, printre altele, în temeiul libertăţii de circulaţie consacrată de Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene şi directiva citată. Dobândirea unui drept de intrare/ şedere într-un stat membru de către cetăţeanul român este premisa încheierii unei astfel de „căsătorii”, întrucât directiva reglementează dreptul oricărui cetățean al Uniunii care se deplasează sau își are reședința într-un stat membru, altul decât cel
39
al cărui resortisant este. Intrarea şi şederea cetățeanului român pe teritoriul statului al cărui resortisant este nu intră în sfera de incidenţă a directivei, ci al dreptului intern al statului respectiv.
10. Potrivit considerentului nr.9 al directivei, „Cetățenii Uniunii ar trebui să beneficieze de dreptul de ședere în statul membru gazdă pentru o perioadă de cel mult trei luni, fără a face obiectul nici unei condiții sau formalități, alta decât cerința de a deține o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil, fără a se aduce atingere unui tratament mai favorabil aplicabil persoanelor care caută de lucru, conform jurisprudenței Curții de Justiție”. Rezultă că, din moment ce prin „stat membru gazdă” se înțelege statul membru în care se deplasează un cetățean al Uniunii în scopul de a-și exercita dreptul la liberă circulație și ședere, directiva nu priveşte situaţia cetăţeanului român privind intrarea şi şederea sa în România, ci într-un alt stat membru al Uniunii Europene.
11. Jurisprudenţa CJUE este una foarte clară cu privire la sfera de incidenţă a art.3 al directivei în sensul că „În măsura în care un cetățean al Uniunii nu intră în sfera noțiunii <<destinatar>>, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2004/38, nici membrul familiei sale nu intră în sfera acestei noțiuni, dat fiind că drepturile conferite de directiva menționată membrilor familiei unui destinatar al acesteia nu sunt drepturi proprii membrilor respectivi, ci drepturi derivate, dobândite în calitate de membri ai familiei destinatarului” [a se vedea Hotărârea din 5 mai 2011, pronunţată în cauza C-434/09 McCarthy, par.42, Hotărârea din 15 noiembrie 2011, pronunţată în cauza C-256/11 Dereci și alții, par.55, Hotărârea din 8 mai 2013, pronunţată în cauza C-87/12 Ymeraga și alții, par.31 sau Hotărârea din 13 septembrie 2016, pronunţată în cauza C-304/14 Secretary of State for the Home Department, par.22]. Astfel, în cauza din faţa Curţii Constituţionale, chiar dacă acceptăm că soţul cetăţeanului român este „membru al familiei sale”, acesta nu poate intra în sfera de incidenţă a directivei din moment ce nici cetăţeanul român nu este vizat prin textul directivei, întrucât acesta nu îşi exercită libertatea de circulaţie/ şedere în sensul directivei [a se vedea, în acest sens, temeiul legal al adoptării directivei, respectiv art.12, 18, 40, 44 și 52 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene devenite art.18, 21, 46, 50 şi 59 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene], ci a revenit pur şi simplu în statul membru al Uniunii Europene a cărui resortisant este: România.
12. „Nu toți resortisanții unor state terțe au, în temeiul Directivei 2004/38, dreptul de intrare și de ședere într-un stat membru, ci numai cei care sunt „membr[i] de familie”, în sensul articolului 2 punctul 2 din această directivă, ai unui cetățean al Uniunii care și-a exercitat dreptul la liberă circulație stabilindu-se într-un alt stat membru decât cel a cărui cetățenie o deține” [Hotărârea din 16 iulie 2015, pronunţată în cauza C-218/14 Singh, par.51, sau Hotărârea din 8 noiembrie 2012, pronunţată în cauza C-40/11 Yoshikazu Iida, par.51]. Mai mult, acest considerent este subliniat expres şi punctat ca atare de CJUE, care, într-o decizie ulterioară, adaugă: „un astfel de principiu fiind stabilit de jurisprudența constantă a Curții” [Hotărârea din 30 iunie 2016, pronunţată în cauza C‑115/15 Secretary of State for the Home Department, par.41].
40
13. Există situații foarte speciale în care, „în pofida faptului că dreptul derivat privind dreptul de ședere al resortisanților țărilor terțe nu este aplicabil și că cetățeanul Uniunii nu și‑a exercitat libertatea de circulație, un drept de ședere nu poate, în mod excepțional, să fie refuzat unui resortisant al unei țări terțe, membru al familiei cetățeanului menționat, cu riscul de a nu respecta efectul util al cetățeniei Uniunii de care se bucură acest din urmă resortisant în cazul în care, drept consecință a unui astfel de refuz, acel cetățean ar fi obligat, în fond, să părăsească teritoriul Uniunii considerat în ansamblu, împiedicându-l astfel să beneficieze în mod efectiv de substanța drepturilor pe care le conferă acest statut” [Hotărârea din 8 noiembrie 2012, pronunţată în cauza C-40/11 Yoshikazu Iida, par.71, precum şi următoarele, sau Hotărârea din 13 septembrie 2016, pronunţată în cauza C-165/14 Alfredo Rendón Marín, par.74]. Or, cetăţeanul unui stat ne-membru al Uniunii Europene nu poate fi obligat să părăsească teritoriul statului în care s-a perfectat „căsătoria”, respectiv Belgia, atât timp cât cetăţeanul Uniunii Europene îşi exercită dreptul de liberă circulaţie, aşadar, rămâne în sfera de incidenţă a directivei.
14. Obiter dictum, cu privire la membri de familie a cetăţeanului român, constatăm că art.2 par.2 lit.b) din directivă prevede că prin „membru de familie” se înțelege: „partenerul cu care cetățeanul Uniunii a contractat un parteneriat înregistrat, în temeiul legislației unui stat membru, dacă, potrivit legislației statului membru gazdă, parteneriatele înregistrate sunt considerate drept echivalente căsătoriei și în conformitate cu condițiile prevăzute de legislația relevantă a statului membru gazdă”. Or, în acest caz, nu există motive pentru care tocmai în privinţa soţului interpretul normei s-ar îndepărta de la această viziune.
15. De asemenea, se mai reţine faptul că „dispozițiile Cartei se adresează, în temeiul articolului 51 alineatul (1) din aceasta, statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. În temeiul alineatului (2) al aceluiași articol, carta nu extinde domeniul de aplicare al dreptului Uniunii în afara competențelor Uniunii și nici nu creează vreo competență sau sarcină nouă pentru Uniune și nu modifică competențele și sarcinile definite de tratate. Astfel, Curtea este chemată să interpreteze, în lumina cartei, dreptul Uniunii în limitele competențelor atribuite acesteia” [Hotărârea din 8 noiembrie 2014, pronunţată în cauza C-40/11 Yoshikazu Iida, par.78]. Or, astfel cum am arătat mai sus, suntem în faţa unei situaţii pur interne în care directiva nu îşi găseşte aplicarea. O optică jurisprudenţială contrară ar echivala cu o gravă încălcare a competenţelor statului membru şi o nesocotire a unei jurisprudenţe consolidate a CJUE.
16. De asemenea, mai observăm că sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi suspendarea cauzei din faţa Curţii Constituţionale s-a realizat „în temeiul art.3 alin.(2) şi art.14 din Legea nr.47/1992”; or, în mod corect, temeiul de drept nu putea fi altul decât art.267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, respectiv art.412 alin.(1) pct.7 din Codul de procedură civilă coroborat cu art.3 alin.(2) şi art.14 din Legea nr.47/1992.
17. Pentru considerentele mai sus expuse, considerăm că, având în vedere lipsa de relevanţă/ pertinenţă a întrebării preliminare raportate la cauza de faţă, precum şi faptul că dispoziţiile directivei sunt clare atât prin conţinutul normativ al acesteia, cât şi prin prisma jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene [suntem, aşadar, în faţa unui
41
act clar în sensul jurisprudenţei CJUE], cererea de sesizare a Curţii formulată de autorii excepţiei de neconstituţionalitate trebuia respinsă ca neîntemeiată, problemele ridicate încadrându-se în excepţiile rezultate din jurisprudenţa CILFIT.
17. În consecinţă, încă din 29 noiembrie 2016 am considerat că directiva invocată nu are incidenţă în cauză. Acest punct de vedere a fost confirmat şi de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, care, la paragraful 21 al Hotărârii din 5 iunie 2018, menţionează expressis verbis: „Rezultă că Directiva 2004/38, a cărei interpretare este solicitată de instanța de trimitere, nu este susceptibilă să constituie temeiul unui drept de ședere derivat în favoarea domnului Hamilton”.
18. Prin urmare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin decizia menţionată, paragraful 22, arată că: „În aceste condiții, astfel cum în mod repetat a statuat Curtea, chiar dacă, pe plan formal, instanța de trimitere și‑a limitat întrebările la interpretarea dispozițiilor Directivei 2004/38, o asemenea împrejurare nu împiedică Curtea să îi furnizeze toate elementele de interpretare a dreptului Uniunii care pot fi utile pentru soluționarea cauzei cu care este sesizată, indiferent dacă această instanță s‑a referit sau nu s‑a referit la ele în enunțul întrebărilor sale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 mai 2017, Chavez‑Vilchez și alții, C‑133/15, EU:C:2017:354, punctul 48, și Hotărârea din 14 noiembrie 2017, Lounes, C‑165/16, EU:C:2017:862, punctul 28 și jurisprudența citată)”.
19. Rezultă că instanţa europeană a reţinut că directiva antemenţionată nu este incidentă în cauză, domeniul său de reglementare fiind diferit faţă de situaţia din cauză. Prin urmare, Curtea de Justiţie, observând datele speţei, a procedat la furnizarea tuturor elementele de interpretare a dreptului Uniunii care pot fi utile pentru soluționarea cauzei cu care a fost sesizată şi a interpretat art.21 alin.(1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene în sensul că acesta „trebuie să fie interpretat în sensul că se opune ca autoritățile competente ale statului membru a cărui cetățenie o deține cetățeanul Uniunii să refuze acordarea unui drept de ședere pe teritoriul acestui stat membru resortisantului
42
menționat, pentru motivul că dreptul statului membru menționat nu prevede căsătoria între persoane de același sex”.
20. În acest context, se constată că nici acţiunea introductivă de instanţă, nici excepţia de neconstituţionalitate nu cuprind temeiul de drept indicat în hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Prin urmare, instanţa constituţională numai pe cale interpretării date art.26 din Constituţie, nu prin raportare la directiva invocată, ci la textul art.21 alin.(1) din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene a putut să se pronunţe în sensul admiterii excepţiei. Se constată, astfel, că, după sesizarea sa, Curtea a modificat norma de referinţă din cuprinsul excepţiei de neconstituţionalitate. Din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a aceasta a fost formulată, nu rezultă că s-ar invoca dispoziţiile art.21 din Tratat, astfel încât analiza art.26 din Constituţie să se realizeze în funcţie de acesta, ci, ca urmare a hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Curtea Constituţională ex proprio motu schimbă norma de referinţă şi, în consecinţă, nu ia în considerare viaţa privată prin prisma directivei, ci viaţa privată prin prisma tratatului. Astfel, s-a ajuns ca admiterea excepţiei de neconstituţionalitate să se facă prin raportare la o componentă a art.26 din Constituţie neinvocată în cadrul excepţiei de neconstituţionalitate. Or, Curtea, în jurisprudenţa sa, a statuat că nu se poate substitui părţii în privinţa invocării motivului de neconstituţionalitate, pentru că un control din oficiu este inadmisibil, având în vedere că nu se poate exercita, decât la sesizare, controlul pe calea excepţiei de neconstituţionalitate; totodată, cadrul procesual specific excepţiei de neconstituţionalitate rezultă din încheierea de sesizare şi din motivarea scrisă a autorului, iar aceasta din urmă nu poate fi completată în faţa Curţii Constituţionale cu elemente noi, ce nu au fost puse în discuţia părţilor în faţa instanţei de judecată [Decizia nr.1313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.12 din 6 ianuarie 2012]. Prin urmare, Curtea şi-a depăşit limitele învestirii sale, modificând structura excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum aceasta a fost invocată.
21. Pe cale de consecinţă, şi instanţa judecătorească a quo trebuie să schimbe temeiul de drept al acţiunii, astfel încât art.8 din Convenţie să se raporteze la textul art.21 alin.(1) din
43
Tratat [neinvocat], şi nu la prevederile directivei. Însă, în mod paradoxal, chiar prin admiterea acţiunii, hotărârea astfel pronunţată nu are aptitudinea de a duce la acordarea dreptului de şedere. De aceea, reclamanţii ar fi trebuit să urmeze calea procedurală prevăzută de lege, respectiv depunerea unei cereri la Inspectoratul General pentru Imigrări pentru acordarea vizei de lungă şedere, atacarea deciziei Inspectoratului General pentru Imigrări de respingere a cererii şi ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.46 alin.(17) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.194/2002.
22. Chiar per absurdum, acceptând că a fost aleasă calea procesuală corectă, se constată că excepţia de neconstituţionalitate era inadmisibilă şi dintr-un alt punct de vedere, în sensul că art.277 alin.(2) din Codul civil nu avea legătură cu cauza în sensul art.29 alin.(1) din Legea nr.47/1992, iar art.277 alin.(4) din Codul civil punea probleme de interpretare şi aplicare prin raportare la dreptul european la care face trimitere.
23. În acest sens, se reţine că Decizia Curţii Constituţionale nr.534 din 18 iulie 2018 stabileşte că dispoziţiile art.277 alin.(2) şi (4) din Codul civil sunt constituţionale „în măsura în care permit acordarea dreptului de ședere pe teritoriul statului român, în condițiile stipulate de dreptul european, soților – cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii Europene și/sau cetăţeni ai statelor terțe – din căsătoriile dintre persoane de acelaşi sex, încheiate sau contractate într-un stat membru al Uniunii Europene”. Astfel, se ajunge, în realitate, la recunoaşterea căsătoriilor între persoanele de acelaşi sex încheiate în străinătate cu efect limitat, tocmai prin includerea art.277 alin.(2) în dispozitivul antereferit. Or, pentru acordarea unui drept de şedere, astfel cum s-a solicitat în acţiunea introductivă, nu trebuia în mod implicit recunoscută căsătoria astfel încheiată, ea putând rămâne la nivelul unei stări de fapt în ordinea internă, căreia legiuitorul să îi asocieze posibilitatea obţinerii unui drept de şedere. Se constată că art.277 alin.(2) din Codul civil nu are o legătură directă cu dreptul la şedere, ci exprimă o condiţie de ordine publică a cărei stabilire intră în marja de apreciere a statului şi este de competenţa exclusivă a legiuitorului. Prin urmare, art.277 alin.(2) din Codul civil nu este intrinsec legat de art.21 alin.(1) din Tratat, acest din urmă text dispunând numai cu privire
44
la libertatea de circulaţie în Uniunea Europeană, el neobligând, în nici un fel, la eliminarea exigenţelor pe care statul le impune în definirea căsătoriei.
24. Paragraful 45 din Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, prevede „obligația unui stat membru de a recunoaște o căsătorie între persoane de același sex încheiată într-un alt stat membru conform dreptului acestui stat, exclusiv în scopul acordării unui drept de ședere derivat unui resortisant al unui stat terț […]. Ea nu presupune prevederea de către statul membru menționat, în dreptul său național, a instituției căsătoriei între persoane de același sex. Ea se limitează la obligația de a recunoaște asemenea căsătorii, încheiate într-un alt stat membru conform dreptului acestui stat, exclusiv în scopul exercitării drepturilor pe care dreptul Uniunii le conferă acestor persoane”. Analizând acest considerent al hotărârii, se constată că aceasta nu obligă statul membru să recunoască astfel de căsătorii, ci doar de a recunoaşte dreptul de şedere; astfel, sintagma „obligația de a recunoaște asemenea căsătorii” cuprinsă în partea finală a considerentului antereferit nici nu consacră şi nici nu obligă statul să recunoască o astfel de căsătorie şi, ulterior, să acorde în baza recunoaşterii numai dreptul de şedere, ci obligă statul să recunoască dreptul de şedere derivat dintr-un fapt juridic extraneu, chiar dacă acest fapt juridic nu poate transformat într-un act juridic recunoscut la nivel naţional. Prin urmare, în acest sens trebuie interpretat acest considerent; orice altă interpretare ar reprezenta o denaturare a considerentului antemenţionat şi ar crea o veritabilă antinomie între considerentele cuprinse în hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, întrucât ar rezulta că se acceptă faptul că statele membre sunt libere să prevadă sau să nu prevadă căsătoria pentru persoane de același sex (par.37), însă, în acelaşi timp, statul este obligat să recunoască o căsătorie între persoane de același sex încheiată într-un alt stat membru conform dreptului acestui stat (par.45). În consecinţă, apreciem că este dreptul oricărui stat membru de a reglementa mecanismele legale necesare pentru a asigura dreptul la şedere a persoanelor de același sex care au încheiat o căsătorie într-un alt stat membru, conform dreptului acestui stat, acesta neputând fi obligat în niciun fel să recunoască aceste căsătorii în temeiul hotărârii anterior menţionate.
45
25. Prin urmare, art.277 alin.(2) din Codul civil nu are nici o legătură cu soluţionarea cauzei, prin prisma pretenţiilor reclamanţilor, astfel că excepţia de neconstituţionalitate în privinţa acestuia trebuia respinsă ca inadmisibilă. De asemenea, din acest punct de vedere întreaga excepţie de neconstituţionalitate era inadmisibilă, întrucât revenea instanţei judecătoreşti competenţa de a aplica art.277 alin.(4) din Codul civil, potrivit căruia „dispoziţiile legale privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European rămân valabile”, în conformitate cu art.21 alin.(1) din Tratat. În acest sens, se reţine că, în realitate, art.277 alin.(4) din Codul civil este o normă de trimitere6, care nu cuprinde în sine nici o prescripţie normativă proprie, ci doar trimite chiar la art.21 din Tratat, astfel încât, de principiu, revenea instanţei judecătoreşti competenţa de a aplica în cauza a quo acest text de drept european.
26. De asemenea, decizia pronunţată interferează în mod nepermis cu Decizia Curţii Constituţionale nr.580 din 20 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.857 din 27 octombrie 2016, prin care Curtea a arătat că voinţa constituantului originar a fost aceea de a stabili constituţionalitatea unei iniţiative de revizuire a Constituţiei, potrivit căreia căsătoria poate fi încheiată între un bărbat şi o femeie; or, prin această decizie Curtea acceptă că o căsătorie încheiată în străinătate între persoane de acelaşi sex va fi recunoscută în
6 În legătură cu normele de trimitere, Curtea, prin Decizia nr.82 din 20 septembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.58 din 19 martie 1996, sau Decizia nr.405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.517 din 8 iulie 2016, par.87, a statuat că trimiterea de la un text de lege la altul, în cadrul aceluiaşi act normativ sau din alt act normativ, este un procedeu frecvent utilizat în scopul realizării economiei de mijloace. Pentru a nu se repeta de fiecare dată, legiuitorul poate face trimitere la o altă prevedere legală, în care sunt stabilite expres anumite prescripţii normative. Efectul dispoziţiei de trimitere constă în încorporarea ideală a prevederilor la care se face trimiterea în conţinutul normei care face trimitere. Se produce astfel o împlinire a conţinutului ideal al normei care face trimiterea cu prescripţiile celuilalt text. În lipsa unei atari operaţii, legiuitorul ar fi încadrat, evident, acest text în forma scrisă a textului care face trimitere.
46
România tot ca o căsătorie, dar cu „efecte restrânse”, ceea ce contravine atât art.48, cât şi art.147 alin.(4) din Constituţie.
27. În consecinţă, în urma prezentei decizii a Curţii Constituţionale şi prin modul de formulare a dispozitivului acesteia, autorităţile naţionale vor fi obligate să transcrie certificatul de căsătorie astfel obţinut în străinătate, iar certificatul transcris va putea fi folosit exclusiv pentru acordarea unui drept de şedere. Or, apreciem că pentru acordarea doar a unui drept de şedere nu trebuia pronunţată o decizie interpretativă în privinţa art.277 alin.(2) şi alin.(4) din Codul civil.
28. Reiterăm faptul că textelor legale în raport cu care a fost pronunţată prezenta decizie nu li se poate imputa nici un fine de neconstituţionalitate. Excepţia de neconstituţionalitate trebuia să vizeze un alt obiect – art.46 alin.(17) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.194/2002, şi să fie ridicată într-un alt cadrul procesual, astfel cum am arătat anterior. Or, prin neobservarea acestor două aspecte esenţiale, s-a ajuns la pronunţarea unei decizii de admitere în privinţa unor textele legale care nu aveau incidenţă în soluţionarea pretenţiilor reclamanţilor.
29. Având în vedere cele expuse, apreciem că, în speţă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.277 alin.(2) şi (4) din Codul civil trebuia respinsă ca inadmisibilă, pe de o parte, în temeiul art.29 alin.(1) din Legea nr.47/1992, neavând legătură cu soluţionarea cauzei, iar, pe de altă parte, în temeiul art.2 alin.(1) din Legea nr.47/1992, coroborat cu art.126 alin.(1) din Constituţie, pentru că, după pronunţarea Hotărârii din 5 iunie 2018 de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, problema a devenit una de interpretare şi aplicare a dreptului european, nemaifiind una de constituţionalitate.
Judecător,
prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru
47
OPINIE SEPARATĂ
În dezacord cu soluția de admitere adoptată, cu majoritate de voturi, prin Decizia nr. 534 din 18 iulie 2018, apreciem că excepția de neconstituționalitate care a format obiectul prezentului dosar trebuia respinsă ca inadmisibilă, pentru considerentele care vor urma.
1. Litigiul supus soluționării de către instanța judecătorească a avut ca temei legal Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/20057 și Ordonanța de urgență a Guvernului nr.194/20028, reglementări care nu permit șederea pe teritoriul țării noastre, pentru o perioadă de timp mai mare de trei luni, a persoanelor fizice din afara Uniunii Europene, a Spațiului Economic European și a cetățenilor Confederației Elvețiene. În cadrul acestui litigiu, purtat între reclamanți și Inspectoratul General pentru Imigrări, autorii excepției au invocat neconstituționalitatea dispozițiilor art.277 alin.(2) și (4) din Codul civil, susținând că din cauza acestor norme legale – care nu permit încheierea căsătoriei între persoane de același sex pe teritoriul României și, respectiv, nu recunosc căsătoriile încheiate în străinătate între asemenea persoane – nu i se poate acorda dreptul de ședere unui cetățean dintr-un stat terț (SUA) cu care cetățeanul român s-a căsătorit într-un stat membru al Uniunii Europene.
2. Curtea Constituțională, cu majoritate de voturi, a adoptat decizia sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) cu o cerere cuprinzând patru întrebări preliminare. Răspunzând primelor două întrebări, CJUE a statuat că autoritățile statului trebuie să asigure aplicarea prevederilor art.21 (referitor la libertatea de mișcare a persoanelor în spațiul
7 Ordonanța de urgență a Guvernului nr.102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale uniunii Europene, Spațiului Economic European și a cetățenilor Confederației Elvețiene, republicată în Monitorul Oficial al României nr.774 din 2 noiembrie 2011, este reglementarea care transpune în legislația internă Directiva 2004/38/CE.
8 Ordonanța de urgență a Guvernului nr.194/2002 privind regimul străinilor în România, a fost republicată în Monitorul Oficial al României nr. 421 din 5 iunie 2008.
48
european) din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, interpretându-l în felul următor: (1)”Într-o situație în care un cetățean al Uniunii a făcut uz de libertatea sa de circulație deplasându-se și locuind efectiv… într-un alt stat membru decât cel a cărui cetățenie o deține și a întemeiat sau a consolidat cu această ocazie o viață de familie cu un resortisant al unui stat terț, de același sex, de care este legat printr-o căsătorie legal încheiată în statul membru gazdă, articolul 21 alineatul (1) TFUE trebuie să fie interpretat în sensul că se opune ca autoritățile competente ale statului membru a cărei cetățenie o deține cetățeanul Uniunii să refuze acordarea unui drept de ședere pe teritoriul acestui stat membru resortisantului menționat, pentru motivul că dreptul statului membru menționat nu prevede căsătoria între persoane de același sex”(s.n.). (2) ”Articolul 21 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, resortisantul unui stat terț, de același sex ca cetățeanul Uniunii, a cărui căsătorie cu acesta din urmă a fost încheiată într-un stat membru conform dreptului acestui stat, dispune de un drept de ședere pe o perioadă mai mare de trei luni pe teritoriul statului membru a cărui cetățenie o deține cetățeanul Uniunii. Acest drept de ședere derivat nu poate fi supus unor condiții mai restrictive decât cele prevăzute la art.7 din Directiva 2004/38”.
3. Este indiscutabil faptul că atât prevederile TFUE, cât și Hotărârea CJUE trebuie respectate și aplicate necondiționat, însă aplicarea întocmai și de o manieră directă a celor statuate mai sus este de competența instanței judecătorești, care – având calitatea de autoritate publică a statului (conform Titlului III, Capitolul VI, Secțiunea I din Constituție) – este perfect îndreptățită să aplice dispozițiile TFUE astfel cum ele sunt interpretate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, aceasta cu atât mai mult cu cât Hotărârea CJUE cere ”autorităților statului” să aplice dispozițiile art.21 alin.(1) din TFUE în interpretarea arătată, iar aplicarea directă a prevederilor TFUE, în speță, în locul dispozițiilor contrare din legislația internă este de competența exclusivă a instanței judecătorești, nu a Curții Constituționale. Așadar, luând cunoștință despre conținutul Hotărârii CJUE pronunțată în cauza aflată pe rolul Curții Constituționale, instanța
49
judecătorească urmează a reține ca pe un fapt juridic9 căsătoria încheiată între reclamanți într-un stat din Uniunea Europeană și, în consecință, poate dispune – în cauză – aplicarea prevederilor art.21 din TFUE, în sensul obligării Inspectoratului general pentru Imigrări să acorde dreptul de ședere în România, pentru o perioadă mai mare de trei luni, cetățeanului resortisant al unui stat terț, căsătorit cu un cetățean român. Îndreptățirea instanței judecătorești de a dispune aplicarea directă a prevederilor TFUE într-un litigiu care se poartă în baza unor norme juridice interne rezultă în mod expres din dispozițiile constituționale ale art.11 alin.(1) și (2)10, precum și ale art.148 alin.(2) și (4)11.
4. Prin urmare, respectarea dreptului Uniunii și a jurisprudenței CJUE pot și trebuie să fie asigurate prin aplicarea de către instanța judecătorească, în mod direct, a prevederilor art.21 din TFUE în cazul din speță, fără să fie adusă atingere dispozițiilor art.277 din Codul civil care nu sunt de natură a împiedica o instanță judecătorească să aplice direct o reglementare europeană, dacă prevederea legală internă este contrară12. Ba, mai mult, dispozițiile art.277 alin.(2) și (4) din Codul civil nu au o legătură directă cu obiectul litigiului în care s-a ridicat excepția de neconstituționalitate (a se vedea pct.1 din prezenta opinie separată).
9 Faptele juridice sunt împrejurări care, potrivit legii, determină nașterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice și, odată cu acestea, nașterea, modificarea sau încetarea unor drepturi subiective sau obligații (a se vedea: M. N. Costin, C. M. Costin, Dicționar de drept civil de la A la Z, Edit. ”Hamangiu”, București, 2007, p.456-457; M. Mureșan, Dictionar de drept civil, Edit. ”Cordial Lex” Cluj-Napoca, 2009, p.320-321).
10 Articolul 11 din Constituție prevede: (1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. (2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
11 Articolul 148 din Legea fundamentală statuează: (2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. (4) Parlamentul, președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2).
12 În prezenta speță, prevederea legală internă contrară este cea din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2005, cit.supra.
50
5. Concluzionând, reținem că – în prezenta cauză – condiționarea constituționalității prevederilor art.277 din Codul civil de acordarea dreptului de ședere al unui cetățean terț (chiar căsătorit, într-un alt stat, cu un cetățean român) este nu numai gratuită, ci chiar dăunătoare, întrucât Hotărârea CJUE impune numai aplicarea dispozițiilor art.21 din TFUE în sensul în care au fost interpretate pentru cauza de față, adică acordarea dreptului de ședere în România cetățeanului dintr-un stat terț pentru o perioadă mai mare de trei luni, împrejurare din care rezultă că atingerea adusă dispozițiilor art.277 din Codul civil (știrbirea/atenuarea efectelor respectivelor prevederi legale) este neavenită. În plus, din Hotărârea CJUE nu rezultă că dispozițiile art.277 din Codul civil trebuiau interpretate constituțional în vreun fel pentru a se putea aplica art.21 TFUE în litigiul dedus judecății. Altfel spus, apreciem că Hotărârea CJUE pronunțată în cauză este revelatoare/semnificativă în sensul celor arătate mai sus și susține/întărește punctul nostru de vedere potrivit căruia excepția de neconstituționalitate ridicată cu privire la dispozițiile menționate ale Codului civil trebuia respinsă ca inadmisibilă, întrucât acestea nu au o legătură indisolubilă cu soluționarea litigiului dintre reclamanți și Inspectoratul General pentru Imigrări.
Judecători
Mircea Ștefan MINEA Petre LĂZĂROIU

 

Curtea Constitutionala decide in cauza in care CJUE s-a pronuntat prin hotarare in cauza C-673/16, Coman si altii

 

Baiba Rudevska, The “Coman” Case (C-673/16): Some Reflections from the Point of View of Private International Law

 

Hotararea Curtii din 5 iunie 2018 in cauza Coman, C-673/16

 

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL MELCHIOR WATHELET in cauza Coman si altii, C-673/16, prezentate in 11 ianuarie 2018

 

AU fost publicate intrebarile preliminare in cauza C-673/16, Coman si altii [Curtea Constitutionala a Romaniei]

Posted in Procedura trimiterii preliminare.